Secretul lui Lumânărică

O primă informaţie scrisă, într-o publicaţie despre Ioan, zis Lumânărică, căruia de acum încolo îi voi spune simplu, Lumânărică apărea pe la sfârşitul anului 1843 în “Calendar pentru poporul românesc  pe anul 1844, Almanah de învăţătură şi petrecere” editat de M. Kogălniceanu la “Institutul Albina Românească” a lui Gh. Asachi.

 

 

Publicaţia “Calendar…”, care a apărut doar câţiva ani, cuprindea articole despre evenimente din Moldova, Valahia sau Transilvania dar şi felurite veşti din cele patru zări ale pământului. De asemenea, în paginile acesteia puteau fi citite lecţiuni istorice, patriotice şi moralizatoare, sfaturi pentru sănătate şi gospodărie. Bineînţeles că la începutul acestui “calendar-almanah” era chiar un calendar cu principalele sărbători religioase, zile importante din istoria naţională şi universală, fazele lunii, etc. Din loc în loc, erau inserate ilustraţii sub formă de litografii, cele mai multe cu temă istorică, comandate de Asachi însuşi Şcoalei de belle arte de la Academia Mihăileană pe care o patrona şi căruia, multe dintre aceste lucrări i-au fost atribuite, pe nedrept.

Aşadar, în “Calendarul…“ pe anul 1844 apărea, la pagina 102 prima relatare scrisă, cunoscută până acum, despre Lumânărică. Era vorba despre un “reportaj” semnat Costache Negruzzi de la înmormântarea fastuoasă făcută umilului cerşetor, la biserica Talpalari, din Iaşi. Textul lui Negruzzi este semnat şi datat martie 1843 ceea ce ne-ar face să credem că tristele evenimente, moartea şi înmormântarea lui Lumânărică s-ar fi petrecut la această dată, martie 1843, lucru infirmat însă de nota de subsol publicată de redacţia Albinei, notă care menţiona: “Lumânărică a murit în 1842 şi este îngropat în biserica Talpalari[1].

Această nota este foarte importantă nu numai că restabileşte anul morţii lui Lumânărică şi locul în care acesta a fost înmormântat dar ea dă şi gir de seriozitate şi veridicitate celor publicate despre eveniment. Probabil că însuşi Asachi este cel care corectează scăparea de condei, acest “lapsus calami” din relatarea lui Negruzzi. Dacă ar fi fost necesar, cu siguranţă Asachi ar fi modificat şi luna martie consemnată de Negruzzi dar nu a făcut-o şi, astfel putem considera, cu certitudine că Lumânărică a trecut la cele veşnice într-o zi din luna lui martie a anului 1842, în vremea când pe scaunul de mitropolit al Moldovei era episcopul Filaret Apamias Beldiman.

Textul original, apărut în “Calendar  pentru poporul român –Almanah de învăţătură şi petrecere, pe anul 1844” este reprodus, în ultimul capitol, în facsimil şi este scris în alfabetul de tranziţie, utilizat în acea perioadă. Mai jos redăm varianta uşor modificată stilistic de Negruzzi însuşi, mult mai târziu când avea să-şi reunească, în volum, mai multe asemenea scrieri publicate în “Albina românească”[2] a lui Asachi, sub pretextul unor epistole către un prieten închipuit, cu titlul “Negru pe alb – Păcatele tinereţelor”[3].

Mart. 1843

     Vă aduceţi aminte de un sarac pre care îl întâlneaţi, sânt acum doi ani,  pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga?

     Lumânărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a lăut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“

     Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică păn-în ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alţii.

     La un schit sarac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pănă ce nu-şi câştigă plata. Curând arama sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.

     O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are:                                    a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.

     Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă. Încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, întroduce iarăş bucuria în bietul bordei.

     Dar unde sântem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că saracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?

     Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit milei şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

     Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.

     În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste:

     „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.

     Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis:

    “Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică“. Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?

     Într-o dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi

     Văduva îngropă pre sarac!

 

Urmează nota de subsol, de care am amintit: „Lumânărică a murit în anul 1842 şi este îngropat la biserica Talpalari.”

Rândurile de mai sus, aparţinând lui C. Negruzzi şi cunoscute în literatura română drept Scrisoarea  XIII, “Lumânărică” din volumul “Negru pe alb, Păcatele tinereţelor” au fost pe larg comentate şi analizate, din punct de vedere stilistic şi literar[4]. În această lucrare s-au folosit informaţii şi din comentariile la Scrisoarea XIII (Lumânărică) făcute de profesorul univ. ieşean dr. Liviu Leonte, exegent al operei lui C Negruzzi. Ediţia sa critică, cu un studiu introductiv, comentarii şi variante a apărut sub titlul C. Negruzzi, Opere la Editura Minerva, în anul 1974. Lucrarea a primit premiul „Perpessicius” al Muzeului Naţional al Literaturii române pentru cea mai bună ediţie critică a anului 1974.  În continuare voi încerca să desluşesc, printre rânduri, date şi ipoteze de luat în seamă, despre viaţa şi identitatea lui Lumânărică. După cum lesne se poate observa, în scrierea sa, Negruzzi este, din păcate deadreptul parcimonios în a da informaţii concrete cititorilor săi. Mai mult, se pare că în mod intenţionat “reporterul” de la “Albina” a evitat “deconspirarea” identităţii unor persoane sau locuri.

Ce sau cine l-o fi determinat pe Negruzzi să facă acest lucru, nu ştim!? O viziune contrară “secretomaniei” cu care a fost tratat evenimentul funebru de către scriitor, ne-ar fi adus, cu siguranţă, informaţii interesante despre numele bisericilor şi mănăstilor ctitorite de Lumânărică, numele bisericii în care s-a săvârşit prohodul înmormântării, numele arhiereului care a slujit în fruntea soborului de preoţi şi, nu în ultimul rând numele “văduvei care îngropă pre sărac” etc., etc. Posibil ca numele ultimilor doi să fi fost tratate cu discreţie, la cererea acestora din urmă sau, cine ştie, poziţia lor înaltă în societate făcea, de la sine înţeles, potrivit vreunei cutume de salon, să nu li se publice numele, în contrast cu rangul social al “mortului”. Şi totuşi, “Albina românească” din 1844, la p. 32, posibil tot la îndemnul aceluaşi Asachi, vine cu o altă precizare la articolul “Lumânărică”, publicând o notă semnată de C. Negruzzi însuşi, cu titlul: “Cine au înmormântat pe Lumânărică?”. “În calendarul ieşit la Cantora Foaiei săteşti cu începutul anului 1844, noi am fost scris ceva despre un sărac numit Lumânărică. Am zis că el a fost înmormântat de o damă văduvă. Ne-am încredinţat însă în urma că pentru îngroparea acestui cerşetor a cheltuit dumneaiei Cocoana Marghioala, soţia D. Vornicului Scarlat Miclescu. Aşa dar ne îndreptăm greşeala, publicând generoasa D-sale faptă”[5].

De ce Negruzzi a considerat a-şi face “mea culpa”, asumându-şi omisiunea şi consimţind la a “ne îndrepta greşeala”? Poate că în târg, după apariţia articolului despre Lumânărică, cititorii să fi fost nemulţumiţi de discreţia exagerată a autorului sau, să fi socotit, pe de altă parte drept o impoliteţe a nu aduce mulţumiri publice, “văduvei care îngropă pre sărac”, pe propria-i cheltuială… După măreţia ceremoniei funebre şi numărul foarte mare de participanţi la aceasta, cu siguranţă că suma cheltuită pentru tristul eveniment se va fi ridicat la o cifră destul de mare. Aşadar, la 1842 “văduva” nu era…văduvă, soţul Cucoanei Marghioala, vornicul Scarlat Miclescu murind la anul 1853, cu şase ani înaintea acesteia.

 

 

Doamna Marghioala (Maria) Miclescu era, din naştere o Beldiman. Căsătorită cu marele logofăt Scarlat Miclescu[6] ea a fost cunoscută drept o femeie puternică, instruită, foarte credincioasă, cu mare dragoste pentru Biserică, “…o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor…[7]A fost mamă a 10 copii între care a viitorului mitropolit primat al României, Calinic Miclescu[8] şi a lui Dimitrie Sc. Miclescu numit şi „amicul ţăranilor”, fost ministru în primele guverne ale lui Cuza-Vodă. S-a născut pe la anul 1800 şi a murit în Iaşi, la 1859. Maria Miclescu se trăgea, prin mama sa, Smaranda Neculce Mutu din ramura boierilor din care făcea parte şi Ion Neculce, cronicarul.

Tatăl său vornicul Dumitru Beldiman, frate cu Filip Beldiman, viitorul episcop Filaret Apamias, a murit în 1837 şi a fost îngropat la Talpalari[9]. Tabloul de mai sus, devenit celebru în portretistica noastră de sec. XIX este atribuit unui anonim şi este păstrat la Muzeul de Artă din Iaşi. “Chipul femeii, prin ochii lor imenşi, cu o expresie penetrantă, fixă, sprâncenele negre, ferm trase, nu pot să nu amintească imediat de unele foarte vechi icoane şi chiar să trimită şi mai departe, îndărăt, până la portretele votive ale Bizanţilui timpuriu…[10]

Cine a fost arhiereul care “încungiurat de un numeros cler slujea prohodul”? Răspunsul ne-a fost dat de istoricul şi literatul ieşean Alexandru Papadopol-Calimah care publica, în anul 1896 un articol studiu despre Lumânărică şi Titinaş, “două nume legendare din Moldova…Viaţa fiecăruia dintre ei se cuprinde în cuvintele Scripturii: “a umblat bine făcând”[11].

În afară de amănuntele pe care le dă şi Negruzzi, Papadopol-Calimah adaugă următoarele: “La moartea lui Lumânărică, Vladica Filaret Beldiman, locţiitor de mitropolit după retragerea lui Veniamin Costache[12], pune să se tragă clopotele de la Mitropolie, “căci un om sfânt a părăsit această lume”, aşa încât, după obicei, se trag clopotele tuturor bisericilor din oraş. Ne spune despre Lumânărică: “Era un ţăran din ţinutul Tutovei…atât se ştie. Numele lui era Niţă, adica Ioan, Ioniţă. El n-a cunoscut pe părinţii sei, nime nu-i vorbise despre ei. O ţărancă fără copii, îl strânsese, îl crescu”. La 20 de ani a început a colinda prin lume pentru a face bine şi viaţa aceasta de jertifire a ţinut 40 de ani”… ”Lumânărică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mică, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie”… Ne vorbeşte de mâinile sale, “mâini albe şi frumoase”…”N-a fost om în Moldova care sa nu-i fi dat obolul [a contribui cu un mic ajutor în scop de binefacere n.n] său lui Lumânărică[13].

Aşadar, arhiereul înconjurat de numeroşi preoţi de la funeraliile lui Lumânărică era tot un Beldiman, episcopul Filaret Apamias în acea vreme locţiitor de mitropolit al Moldovei, unchiul, după fratele tatei, al Mariei Scarlat Miclescu, născută Beldiman, “văduva” care a îngropat cu mare fală pe Lumânărică.

Se cuvine să facem un popas mai îndelung asupra chipului vrednicului Episcop Filaret Apamias Beldiman ale cărui oseminte odihnesc astăzi, alături de cele ale lui Lumânărică. O facem cu ajutorul unui studiu recent, datorat unui descendent al vrednicului de pomenire episcop şi mitropolit, dna dr. Ruxanda Beldiman, cunoscut cercetător şi istoric al artei de la Bucureşti[14].

 

 

“Filip Beldiman, alias episcopul Filaret Apamias, deţine un loc important între reprezentanţii familiei, iar figura sa a fost întodeauna înconjurată cu respect, deşi activitatea sa este relativ puţin cunoscută, atât de către membrii familiei, cât şi de către cei care studiază istoria Bisericii Ortodoxe Române… Părinţii săi erau vornicul Gheorghe Beldiman (1724-1792) şi prima sa soţie Maria, născută Costache-Epureanu. Tatăl s-a recăsătorit ulterior cu Maria Lefter. Din aceste alianţe au rezultat mai mulţi copii, nu doar Filip… Filip se naşte la 18 octombrie 1770, în capitala Moldovei într-una dintre cel două case părinteşti situate una în uliţa Strâmbă (azi Agatha Bârsescu) şi alta în cea Sârbească (strada Lăpuşneanu). A fost unicul reprezentant al familiei care a îmbrăţişat viaţa monahală, descoperindu-şi vocaţia încă de la vârsta de 22 de ani, slujind atât Mitropolia Moldovei, cât şi cea a Ţării Româneşti, până la înaintata vârsta de 73 de ani, un an înaintea morţii sale, urcând astfel treptele ierarhiei ecleziastice până la scaunul mitropolitan… În jurul vârstei de 20 de ani, Filip îşi descoperă vocaţia întru monahism, motiv pentru care va intra în slujba Bisericii, şi anume la data de 13 noiembrie 1792, sub numele de Filaret, poate chiar la sugestia unchiului său dinspre mamă, episcopul Veniamin Costache, care i-a apreciat chemarea şi harul duhovnicesc…

 L-a avut ca mentor pe unchiul său viitorul mitropolit al Moldovei Veniamin Costache. A fost egumen al mănăstirilor Slatina de lângă Suceava şi Negru Vodă de lângă Câmpulung Muscel, din Ţara Românească.

… Mitroplitul Veniamin Costache dovedise că are încredere în acest ecleziast, i-a apreciat intelingenţa, calităţile de excelent adminstrator, încredinţându-i pe parcursul vieţii, felurile sarcini de varii importanţe. În anul 1841, în urma conflictului iscat între vlădica şi Mihalache Vodă Sturdza (aprilie 1834- iunie 1849), unul dintre motive, dar nu singurul, fiind refuzul domnitorului de a contribui din punct de vedere financiar la refacerea bisericii mitroplitane, înaltul ierarh decide să se retragă din scaunul mitropolitan. Vacanţa scaunului a implicat constituirea unui consiliu pentru alegerea unui locţiitor, persoana aleasă va fi Filaret Apamias Beldiman, desigur şi la recomandarea mentorului său.  Filaret Apamias va ocupa această funcţie timp de doi ani, perioadă în care va cârmui cu multă înţelepciune şi cumpătare. Calităţile pentru care a fost apreciat de către marele mitropolit Veniamin Costache s-au dovedit a fi extrem de folositoare pe perioada acestui înalt mandat. În anul 1843 se va retrage şi el din funcţie.[15]

În anul 1844, luna iulie după cum anunţa şi “Albina românească”, Episcopul Filaret Apamias moare la Iaşi şi este îngropat în cavoul Beldimanilor din cimitirul de la Biserica Talpalari.

“Arhiepiscopul titular Preasfinţia Sa Filaret Apamias din familia Beldiman, a răposat aici alaltăieri la vârsta de 70 ani. Îngroparea s-a făcut ieri cu rânduiala cuvenită rangului său, în Biserica Talpalarilor, în mormânt ce răposatul avea pregătit.”[16]

Mult mai târziu, osemintele înaltului ierarh vor fi strămutate din cavoul familiei împreună cu cele ale părinţilor săi Gheorghie şi Maria şi ale altor Beldimani în cripta din gropniţa aflată sub vestmântarul bisericii. Osemintelor acestora li s-au alăturat, se pare mai târziu, rămăşiţele lui Lumânărică, aflate într-un alt loc din cimitir îngropate într-un mormânt simplu. Strămutarea osemintelor lui Lumânărică în gropniţa destinată pentru odihna veşnică a ctitorilor şi binefăcătorilor bisericii Talpalari, s-a făcut, potrivit istoricului preot Constantin Bobulescu cu toată fala şi orânduiala bisericească. Cine a făcut acestă dezgropăciune necesară şi în contextul desfiinţări cimitirului, un Beldiman, urmaş al arhiereului Filaret sau un reprezentant al Bisericii? Răspunsul ni l-a dat tot istoricul pr. C-tin Bobulescu: “…unul din Beldimăneşti mai târziu, ne uitându-se la trupul putrezit în hainele-i peticite de altă dată [Lumânărică n.n] şi aducîndu-şi aminte de irmosul, care cânta: „…Unde-i bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”, după datină luîndu-i-se oasele într-un coş de pânză, stropite de apaos şi-n lumina făcliilor de ceară au fost puse la un loc cu cele ale Beldimăneştilor şi a scris: „În ace[a]stă ladă, să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimănească, Filaret-arhiereu, Gheorghie, Maria – deci părinţii vlădicăi – osăbit Lumănerică şi Proculeasă.”

Şi nici, că se poate o îmbinare, mai elocventă pentru ceea ce a avut Iaşul deosebit. Căci prin aceasta în Beldimăneşti regăsim, nu numai pe aleşii cărturari, pe stihuitorul nenorocirilor Moldovei de la 1821 sau pe ctitorii de biserici, pentru care aflăm dintr-o îndemnare făcută pe o carte:

„Acest mineiu împreună cu celelalte unsprezece menee, s-au afierosit de mine, la biserica cea noi din satul Corneşti moşiea părinţască, unde eu am copilărit şi am vieţuit pînă ce am mersu la viiaţa călugărească, care biserică, s-au zidit din temelie precum să vede, spre vecinica pomenire de mine smeritul arhiereu Filaret Apamias Beldiman”

Dar alături de dânşii în aceeaş fericită adormire, odihneşte simbolul celei mai desevârşite umilinţi, care prin însuşi numele lui de „Lumânărică” ne luminează înţelesul căii zilelor noastre, atât de întunecată. Religia este fapta cea bună şi oricare altă vorbire, este deşertăciune.[17]

Reunirea, după 80 de ani de la îngropaciunea de după moarte, aproape o generaţie, a rămaşiţelor celor doi, sugerează o dată-n plus că legătura duhovnicească dintre Lumânărică şi arhiereul Filaret Apamias Beldiman a fost una profundă, serioasă, a cărei istorie s-a transmis, ca o legendă în familia boierilor Beldiman dar, din păcate, pierdută în ultimele decenii, de până la noi. Părintele Bobulescu nu ne dă data exactă la care osemintele lui Lumânărică au fost desgropate şi alăturate celor înaltului ierarh şi părinţilor săi. Oricum, cu siguranţă acest lucru s-a întâmplat după anul 1901 dacă ne luăm după alt istoric ieşean, prof. Gh. Ghibănescu care spune de existenţa, încă în acel an, a mormântului lui Lumânărică[18].

Rămâne totuşi o necunoscută, anume ale cui sunt, în cazul că sunt cu adevărat, osemintele celei de-a cincea persoane, în ordinea numelor înscrise pe ladă, oseminte alăturate celor ale ilustrului arhiereu şi identificate cu numele de Proculeasă? Sufixul  “-easă” era atribuit, deobicei unei persoane feminine, însemnând, “femeia lui…”, “văduva lui…”.

Potrivit lui N. A. Constantinescu, vechiul sistem onomastic românesc a creat şi pentru soţie o formă de nume, alipind la numele soţului sufixele –aia, -anca, -easa, -iasă, -oaia, -uia, cu sau fără prenumele respectivei soţii.[19]

Astfel Proculeasă, este soţia lui Procul. Aceste nume apar în secolul XV-lea şi se numesc maritale – pentru femei din prenumele soţului şi invers pentru bărbaţi, în anumite cazuri numai, din prenumele soţiei.

În ceea ce priveşte sufixul –EASĂ, -ESU acesta este de origine latină şi creeză nume maritale pentru femei: Băneasa, Lupuleasa sau Proculeasă care, mai frecvent în Bucovina ele devin toponime.[20]

Dacă socotim, cuvânt cu cuvânt înscrisul de pe lădiţa depusă în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari, inscripţie despre care istoricul pr. C. Bobulescu nu face trimitere către vreo altă sursă documentară, probabil considerând ca nefiind necesar, înţelegem că lada păstrătoare de oseminte ar cuprinde: rămaşitele ep. Filaret, ale lui Gheorghie şi Maria, pentru care părintele Bobulescu face precizarea că sunt “părinţii vlădicăi” şi urmează, după adverbul “osăbit” (separat), alte două nume: Lumănerică şi Proculeasă. În enumerarea numelor de mai sus, ar fi fost firească respectarea aceleiaşi reguli folosite pentru primele trei persoane, cărora li s-au înscris pe lădiţă numele de călugărie, respectiv numele de botez (singurele acceptate şi recunoscute de Biserică, pentru pomeniri) şi pentru ultimele două persoane. În mod curios însă, pentru ultimele două oseminte s-au cioplit porecla Lumânărică în locul numelui de botez, care era Ioan şi un alt nume care pare a fi, mai mult ca sigur un nume de familie – Proculeasă[21]!?  O altă explicaţie logică dar simplistă ar putea fi că porecla de Lumânărică se transformase, între timp într-un nume recunoscut de Biserică, printr-o taină bisericească (cel mai probabil hirotonire întru călugărie)! Posibil ca episcopul Filaret Apamias însuşi să fi schimbat, la o anumită ocazie, numele de Ioan, primit la botez în cel de Lumânărică, prin trecerea lui în rândul monahilor!? Ipoteză, cu multe puncte de susţinere, mai puţin unul şi acesta minor, anume cel al “sonorităţii” numelui Lumânărică, nume neobişnuit pentru un monah, aceştia luându-şi, îndeobşte nume biblice sau din istoria bisericii, cu toate că se cunosc şi excepţii, de la “regulă”. O altă ipoteză la fel de simplistă şi în consecintă cu puţine şanse de a fi luată în seamă, ar fi că s-a preferat înscrierea poreclei în locul numelui de botez, datorită celebrităţii dobândite de personaj sub acest supranume, devenit renume.

Aparent de neînţeles este şi faptul că poreclei Lumânărică îi urmează, legat de conjuncţia “şi” numele Proculeasă[22]. Caseta păstrătoare de oseminte cuprinde, cu siguranţă numai patru schelete (Filaret, Gheorghie, Maria şi Lumânărică), fapt ce mi se pare absolut normal şi de bun simţ, conjuncţia “şi”, ce leagă pe Lumănerică de Proculeasă aratând tocmai probabilitatea ca cele două nume să aparţină aceleiaşi persoane, respectiv că Proculeasă este numele de familie al lui Lumânărică. Posibil ca Ioan Proculeasă să fi fost trecut, la un moment dat, în actele de stare civilă ale vremii, care erau administrate până şi câţiva ani buni după “Regulamentul Organic”[23] de către Biserică, cu numele de Lumănerică Proculeasă.[24] În favoarea acestui raţionament ar sta un alt argument forte, de bun  simţ anume că în lada de care am vorbit nu poate fi vorba de existenţa, pe lângă oasele lui Lumânărică şi a rămăşiţelor unei alte persoane străină Beldimanilor, care ar fi purtat numele de Proculeasă. În genealogia Beldimanilor nu  se regăseşte nici o persoană cu acest nume sau derivat al său.[25] Un Beldiman, sau o autoritate eclezială, cât de cât responsabilă nu ar fi introdus, în acel sipet cu oseminte cu “greutate”, rămăşiţele unei persoane străine familiei boierilor sau de istoria acestora. Ar fi fost, înainte de toate, o mare impietate faţă de memoria înaltului slujitor al Bisericii, Filaret Apamias care a avut şi rangul de mitropolit al Moldovei, o blasfemie chiar şi nu în ultimul rând o încălcare a cutumelor bisericii care stabilea clar că numai osemintele ctitorilor şi binefăcătorilor erau păstrate în acest loc de cinste care era gropniţa unei biserici. Şi totuşi, dacă prin absurd, am considera că acele oseminte nu ar fi fost străine înaltului ierarh sau Beldimanilor, acestea nu ar fi fost depuse, de un urmaş al său (un Beldiman) în mod “osăbit” (separat) de cele ale rudelor sale de “viţă nobilă”, ci după rămăşiţele unui “calic”. Aşadar, raţionamente şi argumente de luat în seamă că Lumânărică este una şi aceiaşi persoană cu Proculeasă. Existenţa, oarecum nelalocul ei a conjuncţiei “şi” din textul analizat, ar putea fi rezultatul firesc al prescurtării inscripţiei, din raţiuni practice, text care ar fi putut fi scris, pobabil, explicit astfel:

“…Lumănerică care se numeşte şi Proculeasă.” Cu siguranţă, textul încrustat pe lădiţa cu preţioasele oseminte a fost considerat corect şi lămuritor de cei care l-au ticluit, inclusiv, mai târziu de către istoricul pr. C. Bobulescu. Ar mai fi o ipoteză, anume: dacă Proculeasă a fost un descendent al unei alte familii înstărite din Iaşi, intrat în cea a Beldimăneştilor? O cercetare a listei boierilor morţi între 1934-1841[26] arată că acest nume sau derivat al său nu este de găsit, ceea ce infirmă această ipoteză.

Un derivat al numelui Proculeasă găsim în „Scut(elni)ci(i) boierilor, a giupînesilor şi a altora ce s-au scăzut din cifertul acesta – mai 1795 din „SAMA VISTERII DIN VREME MĂRIEI SALE ASLEXANDRU IOAN CALIMAH 1795.” Astfel, apare în această listă numele giupînesei Maria Prunculeas(a).[27]

Probabil, pasionaţii istoriei necropolei de la Talpalari şi ai Beldimanilor vor descifra şi acest mister, cândva. Oricum, un lucru este sigur şi de luat în seamă cu mare bucurie, anume că urmele fizice ale prezenţei, pe acest pământ a lui Lumânărică există şi sunt păstrate într-un loc de mare cinste – Biserica Talpalari din Iaşi.

Totodată, aflarea astăzi a rămăşiţelor pământeşti ale lui Lumânărică alături de cele ale fostului mitropolit, ÎPS Filaret Apamias Beldiman demonstrează, fără tăgadă, peste timp, că legătura duhovnicească cu totul şi cu totul specială dintre cei doi a fost, cândva bine cunoscută şi la mare cinste atât în Biserică cât şi printre descendenţii boierilor Beldiman.

Admiraţia înaltului ierarh Filaret pentru personalitatea şi faptele lui Lumânărică a fost una cu înalt temei şi cu semnificaţii profunde. A spune la moartea acestuia din urmă că era un sfânt, a da dispoziţie ca în tot Iaşul, trei zile să bată clopotele a jale, ca mitropolit al ţării, înconjurat de un numeros sobor de preoţi să slujească prohodul, a i se organiza funeralii măreţe, ca pentru cele mai înalte feţe bisericeşti sau personalităţi, toate acestea  ne fac să credem că sufletul lui Lumânărică se va fi deschis, deseori în faţa Înalt Preasfinţitului Filaret. Ca duhovnic, cunoştea cu siguranţă multe despre sfinţenia umilului cerşetor, fapte care nu se puteau spune tuturor, în gura mare. Plin de un mister greu de desluşit dar doar de intuit, este ritualul de la înmormântarea lui Lumânărică. Trupul mortului era “învălit în giulgiu alb”[28] şi “arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei…” Apoi, aspectul voit sărăcăcios al sicriului, un obicei de îngropăciune propriu călugărilor: “Secriul era de scânduri albe, fără căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului…”[29]

De la istoricul Gheorghe Ghibănescu ne-a rămas un eseu în care, descrie mormântul lui Lumânărică din cimitirul bisericii Talpalari, mormânt vizitat des de pelerini şi care mai exista pe la anul 1901. Mormântul lui Lumânărică era însemnat doar de un simplu…bolovan, fără de vreo inscripţie pe el, loc care transmitea însă o pace lăuntrică, plină de mister vizitatorului rătăcit, prin cimitir:

 “Dacă vreun curios s-ar îndrepta spre biserica Tălpălari, şi s-ar rătăci puţin printre mormintele din ţintirim va vedea cu mirare că între pietrele cu bogate inscripţii, care ne spun de rostul, ce l-au avut în lume cei ce zac sub ele, adormiţi în Domnul stă şi o piatră detunată, care nu poartă pe ea decât urmele ciocanului grosolan al ciocănaşului, care a desbârnat bolovanul de stânca din munte, şi fără altă înfloritură, fără altă însemnare s-a crezut prea îndestulător să se pună deasupra mormântului închis pe rămăşiţele trupeşti ale ilustrului necunoscut… Liniştea ce-ţi produce acest mormânt, peste care razele calde ale soarelui de vară cad cu îmbelşugare, iarba verde a câmpului creşte năvalnic, boarea răcoroasă a vântului de vară încet adie, iar viforul aspru al ierni mugeşte cu mânie; această linişte meditativă, care ţi-o aduce în suflet, vederea locaşului veşnic al fiinţei noastre intrate în sânul nefiinţei… Cât de înălţător însă nu e pentru mintea şi inima noastră, câtă parte omenească nu cuprinde piatra goală de slove! Câtă poezie în această uitare de sine! Omul, pentru care n-a plâns nimeni în viaţă; mortul, pentru a cărui pomenire nu s-a pus numai de cât o stană de piatră ruptă din munte, pare că ne zice: Iată-mă!; În lume am fost şi lumea nu m-a cunoscut; răsplată mi se dă în ceruri! Căci gol am fost şi m-a îmbrăcat, flămând am fost şi m-a-ndestulat; însetat am fost şi m-a adăpat.

Şi cine să fie cel adormit în Domnul, de care nimeni n-a avut ce să însemne? Ce nume necunoscut se ascunde sub piatra goală de slove?

E mormântul lui Lumânărică !

Cine n-a auzit de Lumânărică ?”[30]

Istoricul transilvănean Nicolae Densuşianu[31] cunoscător temeinic al trecutului poporului nostru susţinea că „tradiţiile poporale române ne amintesc şi astăzi de bolovanii sau stenii de piatră, ce se puneau lângă morminte, drept semne eterne pentru nemurirea celor decedaţi” … „Aceşti bolovani fără de vreo inscripţie pe ei, numiţi menhire erau de cele mai multe ori ca nişte columne de piatră brută. Uzul menhirelor ca monumente funerare a existat şi în ţările Daciei, până târziu în timpurile istorice.”[32]

Piatra ce a vegheat mormântul lui Lumânărică, de fapt un simplu bolovan, a supravieţuit la peste jumatate de veac crucii de lemn ce fusese la căpătâiul acestuia. Astfel, ne explicăm descrierea mormântului lui Lumânărică făcută de către istoricul Gh. Ghibănescu, la anul 1901. Numai o minte clarvăzătoare a planului lui Dumnezeu de cinstire, peste generaţii a osemintelor dar mai ales a memoriei lui Lumânărică a făcut ca de la anul 1842, acel bolovan să  dea mărturie despre o existenţă şi un destin sfinte, minunate.

Revenind la slujba prohodului descrisă de Negruzzi şi Papadopol-Calimah, să fie toate aceste elemente deosebite din ritualul înmormântării lui Lumânărică, asemănătoare cu cele datorate, ca ultim omagiu, unui slujitor însemnat al Bisericii?  Neobişnuit, după cum am spus felul însemnării mormântului lui Lumânărică cu un simplu bolovan, fără slove încrustate pe el. Să fi fost ecesta un un simbol   ştiut numai de cei apropiaţi mitropolitului Filaret şi familiei acestuia care au organizat funeraliile? Să fi fost Lumânărică un “nebun întru Hristos” sau un călugăr cerşetor cu faimă, din ramura aşa numiţilor “epeti”, cum se numeau călugării cerşetori care trăiau cândva, demult sub cerul liber, fără bani şi fără chilie, în schimb, cutreierau biserici şi mănăstiri, unde cereau de pomană şi mai apoi împărţeau la săraci tot ce aveau?[33] Între sfinţii Bisericii noastre, ortodoxe, “nebuni pentru Hristos”, se află Cuviosul Simeon[34] care a vieţuit în secolul al VI-lea, la Edesa, în Siria. Acesta a fost urmat în cele sfinte, de un ucenic pe nume Andrei. “Nebunia întru Hristos” devine un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivji (lb. rusă) nu erau nicidecum nişte indivizi labili psihic, „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual.[35]

Dacă Lumânărică a fost sau nu a fost influenţat de „nebunii pentru Hristos” nu avem de unde şti, sau afla. Tot ce este posibil, este ca el să fi avut cunoştinţă de existenţa şi modul de viaţă al acestora şi să fi încercat să trăiască asemenea lor, măcar în parte.

Sfinţii „nebuni întru Hristos” (sau „nebuni pentru Hristos”) au apărut în lumea multiculturală  a Imperiului Bizantin. Aceşti sfinţi (denumiţi saloi în lb. greacă) îşi asumau de bunăvoie rolul nebunului, una dintre infirmităţile cele mai cumplit nedreptăţite, chiar şi în lumea creştină. Cum era firesc, vieţile celor doi sfinţi saloi, Simion şi Andrei au ajuns şi la cunoştinţa cititorilor români, la început în scrieri în slavonă şi greacă, apoi în traduceri româneşti, făcute la începutul sec. XVIII, la Mănăstirea Neamţ, din Moldova.

Până în secolul XVIII, în  Rusia au fost sanctificaţi peste 35 de sfinţi “nebuni întru Hristos”. Atitudinea ierarhiei bisericeşti ruse în această problemă, a “nebunilor pentru Hristos” era diferită de cea din Constantinopol. Din secolul XVIII începe însă să scadă (fără să dispară) entuziasmul ruşilor pentru sfinţii saloi, numiţi acolo iurodivji, şi Biserica devine, de asemenea, mai circumspectă.[36]

Dacă Lumânărică a fost un “nebun întru Hristos”, nu putem şti exact. Dacă da, este posibil ca acest lucru să fi fost ţinut ascuns pentru popor, ca pe o taină de mare preţ. Un secret ştiut însă de Biserică, de Episcopul Filaret. Era, cu siguranţă o mărturie de sfinţenie care, din raţiuni teologice nu putea fi clamată-n gura mare, aşa după cum îndeamnă Evanghelistul: “Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare”. (Matei 7, 6)

Totuşi, atât cât s-a îngăduit să cunoaştem din  cercetările de până acum, s-ar părea că în viaţa reală a creştinilor români nu s-a impus tipul de manifestare salos sau iurodivji. „Nebunia întru Hristos” în spaţiul românesc s-a manifestat altfel, am îndrazni să spunem într-o formă mai apropiată de cea întruchipată, în apus de Sfântul Francisc de Assisi.

Cu toate acestea, nu acest sfânt a fost cunoscut românilor, ci o altă figură, îndrăgită deopotrivă şi în Occident: Ioasaf din romanul Varlaam şi Ioasaf.[37] „Nebunia” prinţului care lasă toate mângâierile slavei lumeşti ca să trăiască numai pentru Hristos, acesta este tipul de „nebun pentru Hristos”, care devine model de viaţă la noi, românii. În literatura română de secol XIX şi XX, spre deosebire de cea rusă, modelul iurodivji nu a găsit adepţi.[38]

Datorită acestei largi răspândiri, romanul Varlaam şi Ioasaf a influenţat folclorul românesc şi în mai mică măsură, pictura noastră bisericească. Această influenţă  s-a manifestat mai ales printr-un “Cântec al pustiei” şi prin cinci parabole pe care le cuprinde romanul.[39] Pe unele biserici, ca de pildă Hurezu, sunt zugrăvite scene din viaţa romanului. Mănăstirea Neamţ, pictura de pe pereţi înfăţişează scene din aproape întreg romanul.[40]

N. Cartojan scrie: “Călugării nostri, vrăjiţi de frumuseţea romanului, adică lupta spiritului împotriva ispitelor lumii, şi-au luat numele lui Ioasaf sau Varlaam, atunci când se călugăreau. Astfel, găsim un Iosaf, egumen la Neamţ, un altul călugăr; un Varlaam, egumen la Neamţ; alţii doi, egumeni la Secu. Dosofteiu în “Vieţile sfintiţor” scria la 1682 că  “la slujbe, la 19 noiembrie e pomenit Varlaam”.[41]

 

[42]

Să mai spunem, pe de altă parte că ep. Filaret Beldiman a avut, în timpul arhipăstoriei lui Veniamin Costache demnitatea de prezident al Comitetului Mănăstirilor Pământeşti din Moldova, for tutelar peste toate comunităţile monastice de la acea vreme.[43]

Posibil ca cei doi, Ioan căruia i se va zice Lumânărică şi Filip să se fi cunoscut, cu mult înainte ca primul să-şi fi început activitatea misionară, în perioada anilor 1792-1796, la Episcopia Huşilor unde, tânărul călugăr Filaret era alături de unchiul său Veniamin Costache, ales  proaspăt episcop de Huşi după care îşi va urma mentorul la Episcopia Romanului. În această perioadă, într-o mănăstire din preajma Huşilor, flăcăul Ioan, viitorul Lumânărică posibil să-şi fi desăvârşit ucenicia şi să fi primit misiunea sfântă pe care a dus-o la împlinire. O misiune numai de el ştiută şi de duhovnicul acestuia, tânărul boier Filip, devenit ieromonahul Filaret. Imitatorul, ucenicul şi urmaşul spiritual al lui Lumânărică, Ion Bardaş zis Titinaş, un alt ţăran tot de prin părţile Tutovei care va fi cunoscut pentru faptele sale minunate sub aceiaşi poreclă de Lumânărică, va îmbrăca rasa monahală, puţin înainte de a trece la Domnul, luându-şi numele de părintele Ionichie. De remarcat însă faptul că Titinaş, asemenea maestrului său Lumânărică s-a comportat dintotdeauna în viaţă, ca un călugăr, ca un schivnic:“…îmbrăcămintea sa era călugărească. Nu-mi amintesc dacă până la moarte a mai avut şi al doilea costum. În acele zile de lucru, ca şi în zile de duminică şi sărbători, de la toaca întâia şi până la ieşitul din biserică – căci pe atunci slujba în biserică se făcea în toate zilele – moşul Ioniţă sau mai bine zis călugărul Ioniţă, schivnicul Ioniţă, se aşeza la strana de la uşa bisericii, lângă masă, unde se vindeau lumânările de ceară, într-o postură plină de umilinţă, cu mâinile la piept, cu faţa spre catapiteasmă, cu ochii în lacrimi, asculta toată slujba bisericească pînă la ieşire, când lua sfânta nafură şi mergea umilit, făcând des semnul sfintei cruci, ca să intre apoi în modesta lui chiliuţă ca să-şi ia gustarea, ce era mai mult din vegetale.”[44]

Aşadar, am avea până acum toate argumentele să spunem despre Ioan Proculeasă că a fost monahul sau ieromonahul[45], părintele Lumânărică!

Un alt martor ilustru, prezent la înmormântarea lui Lumânărică a fost Vasile Alecsandri care, în 1876, în prefaţa la volumul său de proză scria despre un poem închinat lui Lumânărică cu această ocazie tristă, de către un tânăr poet moldovean al vremii, Mihail A. Corradini:

“Corradini (pe care îl pun în rândul morţilor, fiindcă de la 1848 el s-a făcut nevăzut) era născut în Moldova, din o mamă română şi dintr-un tată Italian…

…Petrecerea sa la Iaşi contribui la răspândirea ideilor noi şi a principiilor civilizatoare în societatea fostei capitale, şi negreşit influenţa lui ar fi fost mult mai folositoare, dacă el ar fi scris în româneşte toate operele literare, ce compunea cu o înlesnire prea mare în limba franceză. Însă deşi manuscrisele lui deveniseră numeroase în câţiva ani, compatrioţii lui nu cunoscu din ele decât două ode, una pentru disrobirea ţiganilor, tipărita în Foia scienţifică, şi a doua în Spicuitorul Moldo-român, intitulată Lumânărică…”[46]

Despre acest poet admirator al lui Lumânărică scrie şi Al. Papadopol-Calimah[47]: “Acest tânar şi simpatic poet, iubea şi admira pe Lumânărică, cum il iubeau şi respectau toţi moldovenii. Poetul să luă şi el după sicriul calicului, şi muza sa, cuprinsă de duioşie şi de admirare îi închină versuri frumoase care s-au păstrat într-un manuscris vechiu al timpului, şi pe care Teodor Codrescu, păstrător mărinimos şi neobosit al urmelor zilelor noastre trecute, le-au reprodus după un autograf pe care i-l dăduse V. Alecsandri. Iată aceste versuri care în motto-ul lor, cuprind chronostihul epocei şi al nevoinţelor lui Lumânărică : Lumino (Luminarica )

XL Anni, Virtutis, Ad Umanitatis, Utilitatem, Superna, Nobilitas, Spreta, Proceribus”[48]

Oda lui M. Corradini dedicată lui Lumânărică a fost scrisă în limba franceză. Iată o tălmăcire a acesteia, făcută de profesorul ieşean Gheorghe Badea:

“Ce este acest grav dangăt de clopot pentru morţi, acest dangăt plin de taină,

Care de trei zile întregi se înalţă spre ceruri?

Este oare un prinţ – sau un episcop, demnităţi pe care doar Dumnezeu le cercetează,

Este oare un bogat tămâiat care pleacă spre lumea cealaltă?

Nu! Este un om oarecare, fără nume (de slavă) şi fără sprijinul (unui neam vestit)!

Este un biet cerşetor, cel pe care lumea îl plânge astăzi!

A murit! L-am văzut culcat între patru scânduri,

Strângând sfântul simbol [crucea] în mâinile sale albe,

Cu picioarele goale, fără să-şi mai aplece fruntea în faţa altarului,

Da, l-am văzut coborând spre odihna veşnică,

La doi paşi de rai, scăldat în lacrimi sincere,

În dangătul lugubru şi profund al clopotelor funebre.

Patruzeci de ani a trăit în aceleaşi zdrenţe;

Patruzeci de ani de dispreţ şi de lipsuri.

Dar dacă copilul tremura de frig la sânul maicii sale,

Dacă văduva plângea pe pragul colibei,

Dacă focul mistuia o parte a cătunului,

El era totdeauna acolo, încovoiat sub o sarcină cu ajutoare.

Pretutindeni el, totdeauna el, binefăcătorul săritor la necaz,

Cu cearşafuri, cu pâine, cu o viţică,

[El] cu picioarele goale, zdrenţăros, cu buzunarele pline de aur,

Şi golindu-le pretutindeni pentru a cerşi din nou.

Niciodată, în întreaga Moldovă, un cuvânt obişnuit

Nu a ajuns mai popular decât numele lui necunoscut;

Dar, neştiind în smerenia sa să slujească

Decât Stăpânului Veşnic şi umanităţii umile,

La moartea sa nu vezi nici convoi funerar,

Nici muzică, nici cântece, nici haine de catifea lângă sicriul său,

Nici dric bogat, nici bocitoare îmbrăcate de doliu,

Nici un episcop[49] n-a binecuvântat coşciugul său sărman

Totuşi ziua a fost frumoasă şi biserica plină

De o mulţime în zdrenţe, plângând fără măsură,

Şi care jeluindu-i moartea cu respect,

Îi aducea jertfă un doliu care nu se cumpără.

Odihneşte-te în mormântul tău, o, cerşetor sublim!

Odihneşte-te în dulcile lăcaşuri ale odihnei meritate!

Dormi! Aici inimile mari se usucă în plină zi,

Dar umbra mormântului le călăuzeşte spre dragostea cerească.

Dormi! Aici, când omul a fost însemnat cu fierul roşu,

Virtutea fără mamă şi fără patrie se purifică doar în cer.

Aici, pentru orice om chinuit de dorinţe,

Nu există nici o rază de lumină, care să nu fie urmată de întuneric.

Dormi! Prietenul tău poet, care îţi venerează mormântul,

Cu condiţia ca, tânăr şi el, să nu moară el însuşi,

Plin de amintirea ta pe care vrea să o vadă cunoscută în lume,

Va şti să-ţi aducă, cel puţin, respectul care ţi se cuvine.”[50]

 

 


[1] Vezi şi “Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, Ediţia a II-a comentata de dra V. Ghiacioiu – profesoară, 1942, Ed. Scrisul Românesc”. Lucrare premiată de Academia Română, în 1939

[2] gazetă politico-literară. Apare la Iaşi, bisăptămânal (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835; 3 ianuarie 1837 – 2 ianuarie 1850). Proprietar şi redactor Gh. Asachi. Publică suplimentul literar Alăuta Românească.

[3] Negruzzi C., Păcatele tinereţelor, Ed. Bermann, Iassi, 1857 p. 298-300

[4] Negruzzi, C., Opere, vol.1, Păcatele tinereţilor, Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte, Ed.  Minerva,  Buc., 1974   p. 255, 490

[5] Albina Românească, XVI, nr 8 , 27 ian., Iaşi, 1844, p. 32

[6] (N.1788 – D.12 apr 1853), agă (1829), vornic, era fratele lui Sofronie Miclescu, episcop al Huşilor în perioada 1826-1851, devenit ulterior mitropolit al Moldovei; a fost candidat la tronul Moldovei, dar a murit otrvit.

[7] Arhiva, An. VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr., p.55

[8] Constantin Scarlat Miclescu  (N.16 apr 1822 – D.14 aug 1886), călugărit la Huși (18 iun. 1842) sub numele de Calinic, mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1875-1886)

[9] Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească: enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, Buc., Simetria, 2004

[10] Cornea, Andrei, “Primitivii” picturii româneşti moderne, Ed. Minerva, Buc.,1980

[11] Arhiva, An. VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr., p.55

[12] (N. 20 decembrie 1768, Roşieşti, județul Vaslui – † 18 decembrie 1846, mănăstirea Slatina, jud. Suceava) a fost un cărturar şi traducător român, Mitropolit în Moldova.

[13] Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, Ediţia a II-a comentată de dra V. Ghiacioiu – profesoară, Ed. Scrisul Românesc, 1942. Lucrare premiată de Academia Română, în anul 1939

[14] Beldiman, Ruxandra, Episcopul Filaret Apamias Beldiman… în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXV-XXVII, 2004 – 2006, vol. II, Iaşi, 2007, p. 294-305

[15] Ruxandra Beldiman, Episcopul Filaret Apamias Beldiman… în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXV-XXVII, 2004-2006, vol. II, Iaşi, 2007, p. 294-305

[16] Albina românească, XVI, nr 54 , 9 iulie 1844, p.273

[17] Bobulescu, Constantin, Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Bucureşti, 1928 p. 12-13

[18] “Evenimentul”, Iaşi, nr. 274, 25 Decembrie, 1901, p. 1

[19] Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei, Buc., 1963 p.XXXIV

[20] Ibidem p. LVIII

[21] Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Şt. şi Enc., Buc., 1983

[22] Calendarul bisericesc ortodox cuprinde zilele Sfintei Procula (Claudia) sau Sfântului Procul cu derivatele  Procla, Proclu. Procula-Claudia a fost soţia lui Pilat din Pont, considerată de biserică printre primii creştini

[23] O dată cu „Regulamentul Organic” din Muntenia (1831) şi Moldova (1832) se poate vorbi de introducerea organizată a evidenţei stării civile, care era lăsată tot în atribuţiile preoţilor. Prin acesta s-au introdus condici pentru starea civilă, denumite „mitrice”. „Acţiunile mitricei – spunea Regulamentul Organic – slujesc spre deosebirea celor trei epoci ale vieţii omului, adică a naşterii, căsătoriei şi a mutării din viaţă”.

[24] O cercetare a actelor de stare civilă existente la Arhivele Statului din Iaşi arată inexistenţa formei numelui de familie Proculeasă.

[25] Beldiman, Iordache, Genealogia fam. Beldiman, Arh. St. Iaşi, Doc. P XIX/17, XIX/41, XL/40

Beldiman, Iordache, Onomastica, 1856, Arh. St. Iaşi, Fond. Min. Int, Tr. 1772, op.2020, nr.35544

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească: enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, Buc., Simetria, 2004

[26] Ichim, Traian, Vidomostie de numele boierilor morţi între 1934-3841. (Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, Min. de Int., dos. 2297) în “Ioan Neculce”, fasc. V, Iaşi, 1925  p. 302-304

[27] Caproşu, Ioan, Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, vol. II, Ed. Demiurg, Iaşi, 2010 p. 302, 340

[28]În varianta primă publicată la “Albina”, apare “giulgiu alb” iar în cea publicată în volum, doar “giulgiu”.

[29] Arhiva, An. VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr., p.55

[30] Ghibănescu , Gh, Două morminte,  în “Evenimentul”, Iaşi, nr. 274, 25 dec. 1901, p. 1; Ghibănescu, Gh., Din traista cu vorbe, Iaşi, Tip. “Dacia”, 1906, p. 367

[31] ( n. 18 aprilie 1846, Densuş, Hunedoara, d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist şi istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care a rămas cunoscut mai ales prin lucrarea sa monumentală Dacia preistorică.

[32] Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Buc., 1986 p. 143-144

 

[33] Preda Sorin, Pustnici, anahoreţi, pelerini şi nebuni întru Hristos, în “Formula AS”, nr. 881, Buc., 2009

[34] Aşa-numiţii „nebuni întru Hristos” sunt călugării ortodocşi care, pentru a se păzi de adulatori şi, deci, de păcatul mândriei, trec prin viaţa drept cerşetori, ciudaţi, bolnavi mintal sau proşti. Sfântul Simeon, „cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos” (Sinaxar 21 iulie), este considerat în general ca fiind primul nebun întru Hristos.

[35] Evdokimov, Michel, Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici, Editura Pandora, Târgovişte, 1999

[36] Velculescu, Cătălina, Nebuni întru Hristos, Ed. Paideia, Buc., 2008 p. 25

[37] Varlaam şi loasaf este un roman popular de apologie a vieţii creştine, cu un profund fond moral, religios, a cărui fabulă se găseşte în legenda indică despre Buddha, întemeietorul unei noi religii. Legenda indiană a fost prelucrată de un creştin şi a trecut din India în Persia. Traducerea în româneşte s-a făcut de pe un manuscris slav în anii 1648-1649 de către Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab. Pe vremuri, mulţi călugări români din Mânăstirea Neamţ, unde s-a găsit cel mai vechi manuscris al romanului, purtau numele Varlaam sau Ioasaf. M. Sadoveanu  în colaborare cu D. D. Pătrăşcanu, a adus vechea naraţiune cu caracter popular în cadrul literaturii culte sub titlul: Istoria Sfinţilor Varlaam şi Iosaf de la India.

[38] Velculescu, Cătălina, Nebuni întru Hristos, Ed. Paideia, Buc., 2008  p. 34

[39] Predescu, Lucian, Influenţa romanului Varlaam şi Ioasaf în folclorul românesc în B O R, Buc., 1966, nr.1-2 p. 191

[40] Ibidem p. 207

[41] N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Buc., Ed. Casei Şcoalelor, 1929 p. 242

[42] Sfântul Cuvios Ioasaf, frescă Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

[43] Arh. St. Iaşi, Fond 1674, dos. 1/1942, f. 70

[44] Antonovici, N., Ioniţă Titinaş (Părintele Ionichie)… în Tribuna Avântenilor, iulie-sept., Buc., 1943

[45] călugăr care a primit slujirea preoţească pentru comunitatea sau mănăstirea din care face parte. Episcopul hirotoneşte un călugăr întru preot la cererea comunităţii transmisă episcopului prin stareţul mănăstirii.

 

[46] Corradini în Alecsandri, V, Opere complete, vol. 3. Buc., Ed. Socecu, 1876, p. 571

[47] Arhiva,Vol. VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr., p.55

[48] Ibidem

[49] O remarcă, uşor ironică aş face despre mărturia lui Corradini şi anume că acesta, ca participant la funeraliile lui Lumânărică, s-a aflat cu siguranţă pe undeva mai departe, în mulţime de nu a putut vedea prezenţa arhiereului, mitropolitul şi episcopul Filaret Apamias, din fruntea soborului de preoţi.

[50] Ion N. Oprea, Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova, Ed. Pim, Iaşi, 2009 p. 240

Anunțuri

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: