Osemintele lui Lumânărică se află la biserica Talpalari

pr. C-tin Bobulescu[2]

Banul Tănasă Gosan (1769…-1831) „văzând „feliuri şi ispiti, supărări şi măhniciuni, cu care” a „cunoscut desăvărşit deşertăciunea lumii acesteia” şi „că numai acee ce svânta evanghelie şi svintili scripturi zic” „pot a ni faci moştenitori împărăţiei cei de sus”, se hotărăşte aş face diata, lăsând clironoamă pe soţia sa Rucsanda peste toată averea; iar cine ar fi cutezat „a o supăra cât de puţin sau ai ceri vreo socoteală de ceva, îl leagă „supt cel mai înfricoşător blăstăm”.

De atunci de când Tănasă Gosan a trecut, către Domnul, fiindu-i oasele mai apoi strămutate în ctitoria Cantacuzineştilor, n-a încetat de a i se împlini dorinţa ca „la tot anu, la zioa” aceia în care s-a săvârşit „cu slujire de arhereu, cu împărţire de pâni, lumini şi împărţire de bani”, să i se facă cuvenita pomenire. Şi pe când în cântările tânguioase, pentru sufletul lui Gosan şi a tot neamul lui, rugăciunile preoţilor ca o tămâie bine mirositoare se înalţă, către Acel ce singur este fără de păcat, în cripta bisericii de sub altar, de oasele Beldimăneştilor nimeni nu-şi mai aduce aminte, cu vreun apaos şi aprindere de lumânare, deşi lângă oasele lor de mari boieri ai Iaşului stau ale cerşetorului Lumânărică, a omului cu a cărui sărăcie îmbogăţise inimile multor văduve şi orfani; vreun schit sărac îi datora clopotniţa, iar bisericile căpătau odăjdii bogate.

Cucoana care l-a găsit mort la poartă ei l-a îngropat cu mare cinste, cu preoţi mulţi şi cu arhiereu, al cărui nume, deşi nu-l ştim, dar o presupunere ne îndeamnă a crede, să fi fost poate chiar Filaret Apamias-Beldiman.

Biserica în care a fost prohodit Lumânărică, de asemenea, nu i se spune numele; de oarece însă, era plină de săracii Iaşului; iar oasele lui s-au găsit la un loc cu ale Beldimăneştilor, nu poate fi alta de cât biserica Tălpălarilor, căreia era şi închinată breasla calicilor. Şi dacă Costachi Negruţi a ştiut, să ni-l desprindă şi să ni-l înfăţişeze, din însăşi faptele lui aşa de minunat de restul mulţimii calicilor de odinioară ai Iaşului şi să-l putem lua astăzi în chipul unui desăvârşit binefăcător localnic; unul din Beldimăneşti mai târziu, ne uitându-se la trupul putrezit în hainele-i peticite de altă dată şi aducându-şi aminte de irmosul, care cânta: „…Unde-i bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”, după datină luându-i-se oasele într-un coş de pânză, stropite de apaos şi-n lumina făcliilor de ceară au fost puse la un loc cu cele ale Beldimăneştilor şi a scris:

„În ace[a]stă ladă, să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimănească, Filaret-arhiereu, Gheorghie, Maria – deci părinţii vlădicăi – osăbit Lumănerică şi Proculeasă.”

Şi nici, că se poate o îmbinare, mai elocventă pentru ceea ce a avut Iaşul deosebit. Căci prin aceasta în Beldimăneşti regăsim, nu numai pe aleşii cărturari, pe stihuitorul nenorocirilor Moldovei de la 1821 sau pe ctitorii de biserici, pentru care aflăm dintr-o îndemnare făcută pe o carte:

„Acest mineiu împreună cu celelalte unsprezece menee, s-au afierosit de mine, la biserica cea noi din satul Corneşti moşiea părinţască, unde eu am copilărit şi am vieţuit pînă ce am mersu la viiaţa călugărească, care biserică, s-au zidit din temelie precum să vede, spre vecinica pomenire de mine smeritul arhiereu Filaret Apamias Beldiman”

Dar alături de dânşii în aceaş fericită adormire, odihneşte simbolul celei mai desevârşite umilinţi, care prin însuş numele lui de „Lumânărică” ne luminează înţelesul căii zilelor noastre, atât de întunecată. Religia este fapta cea bună şi oricare altă vorbire, este deşertăciune.

Acolo în pridvorul bisericii Talpalarilor, sub o peatră, cu frumoasele slove ale vremii, îşi dorm somnul de veci, osămintele pămînteşti, ale Geosăneştilor. Chipul ultimului lor vlăstar, ne arată că pe ei, să nu-i căutăm în morminte, ci-n faptele, care ne vorbesc de sufletul pe care-l regăsim în operele lui de binefăcător şi ctitor.

Astăzi deopotrivă în pământul primitor şi sub acoperişul aceleiaşi biserici, în aceiaşi îmbrăţişare de caldă tradiţie, oasele Gosăneştilor, ale lui Lumânărică, nădejdea a multor suflete oropsite şi ctitor de cele sfinte, ale Beldimăneştilor, cărturari şi ctitori de biserici, sunt mângâiate de cântările şi rugăciunile preoţilor neîncetat şi fără schimbare. Prin jertfele lor, astăzi biserica noastră îşi mai sprijină încă fiinţa ei.

Şi să ne mai întrebăm de ce biserica, se află la o grea răspântie?…

 

 

 


[1] Bobulescu C., Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Buc., Tip. Lupta, 1928, p. 12-13

[2]  preot, istoric, N. 8 mai 1882, în Vlădiceni, jud. Iaşi, – D. 1 dec. 1958, în Bucureşti. Studii la Seminarul din Roman, cursul superior la Seminarul ”Central”, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Diacon (1908-1912) şi preot (1912-1922) la Catedrala mitropolitană din Iaşi, duhovnic la Seminarul “Veniamin” (I913-1921), Preot la bisericile “Sf. Ecaterina” (1922-1924), apoi la “Sf. Nicolae Tabacu” (1924 – 1958), ambele în Bucureşti. A publicat peste 80 de lucrări, privind istoria Bisericii  şi a culturii româneştii, a unor familii, monumente şi localităţi.

Anunțuri

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: