Lumânărică în arta plastică

Lumânărică a fost sursă de inspiraţie pentru doi importanţi pictori interbelici. Este vorba de pictorul şi criticul de artă, de origine armeană, Apcar (Abgar) Baltazar şi de Mihai (Mişu) Teişanu.

 

 

“Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar (1880-1909) în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.[1]

Criticul de artă Petru Comarnescu facea următoarele precizări, referindu-se la aceiaşi  lucrare: “Printre compoziţiile sale cu temă socială se cuvine să cităm “Moartea lui Lumânărică“, 0,90 x 2,00 m, semnat stg. jos, colecţia Ion Baltazar (fratele artistului), inspirată de o povestire a lui C. Negruzzi, în care se arată o profundă înţelegere pentru oamenii simpli, buni şi umili. Personajul central este viguros construit, lucrarea păcătuind însă prin goluri de compoziţie, cusur pe care îl au şi unele din tablourile fostului profesor al lui Baltazar, C.D. Mira (Virful cu dor, depildă)[2]

Cu toate aceste critici, în compoziţia de mai sus, Apcar Baltazar respectă şi redă cu precizie, elemente din “povestirea” lui Negruzzi şi a lui Papadopol-Calimah, anume momentul găsirii trupului lui Lumânărică, la poarta “văduvei care îngropă pre sărac”, nimeni alta decât Maria Miclescu-Beldiman. Poarta casei, întredeschisă lasă să se vadă silueta nobilei doamne care aştepta, probabil vizita bătrânului cerşetor milostiv. Fără viaţă, căzut lângă zidul casei, desculţ, cu capul descoperit Lumânărică este surprins de moarte cu mâna stângă întinsă, într-un ultim gest ce pare să continue şi dincolo de viaţa pământească. Cere pomană pentru toţi necăjiţii pe care el îi avea şi are în grijă. O salcie plângătoare stă aproape a se frânge, cu totul spre trupul fără de viaţă, într-un semn de profund respect, de participare a naturii la drama sărmanului Lumânărică. Judecata facută de exigentul critic Comarnescu că lucrarea ar avea “goluri de compoziţie” ne face mai degrabă să judecăm dimpotrivă, că acestea au fost intenţionat gândite de către artist pentru a accentua şi mai mult, singurătatea şi abandonarea lui Lumânărică de către lumea pe care el atât de mult a iubit-o în faţa morţii şi a lui Dumnezeu. Asemenea Mântuitorului pe cruce, acesta pare a striga: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”[3]  În depărtare, mai la deal se vede o biserică, probabil a Talpalarilor, semn al apropierii personajului de lucrarea şi misiunea Bisericii în lume. Fără a recunoaşte vreo uliţă anume din Iaşi, arhitectura caselor îndepărtate sugerează totuşi o uliţă boierească a capitalei Moldovei, Iaşul de la anul 1842.

A doua lucrare a lui A. Baltazar este cunoscută cu numele de “Bătrânul Lumânărică” sau “Moşneag” sau simplu “Lumânărică”. “Tabloul lui A. Baltazar, Moşneag (Lumânărică) s-a aflat, în anii interbelici în colecţia particulară a colecţionarului bucureştean, avocatul Ioan D. Nicolau, respectiv a fiicei acestuia Valentina Manoliu (Nicolau). Tabloul Lumânărică a fost cumpărat de Nicolau de la fratele artistului, grefierul Ioan Baltazar la sugestia lui Luchian şi Bogdan-Piteşti[4]

Dacă în cazul primei compoziţii Baltazar respectă detaliile din povestirea lui Negruzzi, al doilea tablou dimpotrivă, lasă impresia că ar fi primit numele de “Lumânărică”, după ce chipul a fost pictat după vreun model de bătrân, posibil dintr-un impuls de simpatie “subconştientă” a artistului pentru legendarul cerşetor. În acest portret Lumânărică are capul acoperit şi se sprijină într-un toiag, ca un adevărat patriarh.

 

 

După Apcar Baltazar, cel de-al doilea pictor interbelic care şi l-a imaginat pe Lumânărică a fost Mihai (Mişu) Teişanu (1884 -1944). Din păcate tabloul său intitulat „Lumânărică”[5] nu mai este de găsit dar sper ca măcar o reproducere a acestuia să se fi păstrat. Într-un răspuns, la o cerere către Muzeul Naţional de Artă al României mi s-a comunicat că tabloul nu se află în colecţiile muzeului şi că despre istoria recentă a acestui tablou ca şi despre cea a multor altora din aceiaşi perioadă, nu se mai ştie nimic, existenţa lor fiind incertă.

“Lumânărică” pictat de Mihai (Mişu) Teişanu a fost expus la “Expoziţia retrospectivă a artiştilor români pictori şi sculptori din ultimii 50 de ani” deschisă la Ateneul Român în anul 1927 şi se regăseşte în catalogul expoziţiei respective.[6]

Astăzi, Lumânărică inspiră alţi artişti plastici, cum sunt teolog dr. Cristian Bandi[7] sau masterand Constantin Anton.[8]

Domnul Cristian Bandi este profesor la Colegiul Naţional “V. Alecsandri” din Bacău, autor al tezei de doctorat: “Principii estetice ale iconografiei bizantine.”[9] Admirator al lui Ioan zis Lumânărică, zugravul de sfinţi dr. Cristian Bandi şi l-a imaginat în gravura, redată mai jos. Domnia sa şi-a propus a fi cel care va da chip icoanei de conscrare a lui Lumânărică drept sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

“Lumânărică”, ulei pe carton, pictură de Constantin Anton


[1] Matei, Rodica, Buc.,  Muzeul Naţional de Artă al României  (website)

[2] Petru Comarnescu, A. Baltazar, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1956

[3] Matei 27:45-48

[4] Oprea Petre, Colecţionari de artă bucureşteni, Ed. Meridiane,  Buc., 1976 p. 71-76

[5] Anuarul Ateneului Român, Tip.Văcărescu, Buc., 1927, p. 212

[6] Adamescu, Gheorghe,  Ateneul român.Expoziţie retrospectivă a artiştilor români pictori şi sculptori din ultimii 50 ani, Marvan, Buc., 1927-1928.

[7] Oameni ai credinţei – oameni ai dreptăţii , lucrare coordonată de Dănuţ Mănăstireanu; ilustraţiile Cristian Bandi, Ediţie revizuită, Adoramus, Iaşi, 2009

[8] Oprea, Ion. N, – Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova, Ed. Pim, Iaşi, 2009 p. 326

[9] http://iconic.ro ,  Cristian, Bandi, Principii estetice ale iconografiei bizantine, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2010

Anunțuri

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: