La sfârşit de veac XIX, Lumânărică era atât de cunoscut drept un ilustru personaj insolit al Moldovei şi Iaşului – omul ce răspândea milostenie şi compasiune – încât numele său intrase în vorbirea obişnuită, precum alte nume celebre ale istoriei, ca substantiv comun, pentru a zugrăvi o situaţie, un spirit, un fel de a fi al cuiva.
Astfel, în „Scrisoarea a X-a” către V. Alecsandri, scrisoare ce poartă titlul „Libertatea”[1], Ion Ghica, la un moment dat, prezintă cititorului părerea sa despre „opiniunea publică” care, „de cele mai multe ori este numai credinţa guvernului sau a unui partid care impune gloatelor credinţele şi voinţele sale”.
„Partidul care impune credinţele şi voinţele sale este de cele mai multe ori o clasă, o corporaţiune, un oraş, o mahala, o facţiune, un Ciceronache, un Lumânărică, un ziarist, un ambiţios, un Catilina, care pune mâna pe gloate sau pe acei cari le conduc, se proclamă opiniunea publică, voinţa naţională şi conduce societatea după ambiţiunea sa, fără a ţinea seamă de adevăratele sale interese, face şi desface şi gloatele primesc orice zic ei cu aplauze, cu mulţămire şi cu recunoştinţă.”[2]
[1] „Libertatea” apare în Convorbiri literare, anul XV, nr. 7, 1 oct. 1881 p. 254-265 sub titlul „Corespondenţa dintre dnii Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, XI(Libertatea), tipărită în ediţiile din 1844 şi 1887, cu titlul Libertatea şi era o continuare a altei scrieri intitulate „Egalitatea”.
[2] Ghica Ion, Scrisori către V. Alecsandri, Ed. Albatros, Buc., 2001 p.132, 487
Lasă un răspuns