Iorga despre Lumânărică

Nicolae Iorga a făcut cunoştinţă cu “Lumânărică” încă din anii de gimnaziu citind, pe filele îngălbenite de timp, publicate la 1844 scurta povestire a lui C. Negruzzi despre care spunea   “…mi-a  rămas în minte povestea lui Lumânărică, bunul cerşetor ctitor şi răspânditor de milostenii.” Mai târziu, în afară de “Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte”, Iorga  reia, de cel puţin trei ori această “temă”, în tot atâtea ocazii, diferite.

În 1928 în cadrul prelegerilor sale de la Academia de vară de la Vălenii de Munte, savantul şi istoricul român ţine o prelegere în faţa cursanţilor săi despre Lumânărică căruia îi zugrăveşte un chip de adevărat sfânt şi pe care-l dădea ca “exemplu în viaţa noastră”[1].

O altă conferinţă a lui Iorga, plină de îndemnuri moralizatoare la adresa societăţii timpului său, căreia-i face o aspră judecată, amintindu-i umanismul virtuos din trecutul aceleiaşi societăţi în care au luminat bunătatea şi sfinţenia lui Lumânărică, a fost publicată în 1921, în paginile ziarului său “Neamul românesc”[2] şi apoi în volumul “Războiul nostru în note zilnice”. Iorga aduce, cu această ocazie date neştiute până atunci despre Lumânărică, lucruri aflate de la mătuşile sale care l-ar fi întâlnit, personal pe milostivul cerşetor:

“Ca Lumânărică şi Titinaş …

Când vezi cum se ating şi se cotesc pe stradă, de o parte, rămăşiţa mizeriei morale a luxului de sus, iar, de alta, persistenţa, şi, în haină de soldat şi în biet suman de „refugiat”, de recrut, a mizeriei materiale de jos, cînd unul, cel ţanţoş şi îmbrăcat cu prisos, n-are o privire pentru acela prin zdrenţele căruia bate vîntul şi pătrunde umezeala, iar acesta, în mîndria disperată a izolării sale, nu îndreaptă către celălalt acea căutătură măcar prin care nenorocitul, şi dacă nu cere un ajutor, se plânge fratelui său, – ai zice: aspre suflete şi crudă ţară! Când ţi se scrie de cutare om din popor, care nu crede că legea creştină are a face numai cu anume formule şi gesturi de botez, la nuntă şi la îngropare, că pot fi oameni care închid pe semenii lor în timp de iarnă într-o galerie de sticlă şi-i lasă acolo fără a le purta grija altfel decât pentru a veni în fiecare dimineaţă cu căruţa ca să ridice pe morţi ca pe nişte „bolovani” – el spune aşa – nu mai afli nici cuvinte pentru a înfiera această câinie şi, iarăşi, te-ai întreba dacă nu e o stare de spirit generală şi cum tot nu murim noi în greutăţile de azi, şi viitorul l-ai privi cu cea mai severă grijă.

Îţi vin însă în minte atâtea dovezi împotrivă. Străinii care ne cercetează rămân uimiţi de numărul, de bogăţia spitalelor noastre, clădite de Domni şi Domniţe, de boieri şi jupânese, de familiile modeste ale negustorilor. Ceia ce face azi admiraţia Americii când se află cineva pentru a ridica din averea lui întreagă un adăpost era la noi un obicei şi o datorie curentă. Şi sunt poate unii care-şi mai aduc aminte de povestea – pe care totuşi isteţii speculatori care fac cărţile de citire n-au găsit cu cale s-o puie în ele -, de povestea, zic, a lui Lumânărică cerşetorul. Pentru ceilalţi iată că li-o spun aici, după Costachi Negruzzi, după un vechi articol de calendar şi după amintiri de familie, – căci şi ai mei i-au dat, ai mei care, ca Vorniceasa Mărioara Drăghici, întemeiau din banii lor şi spital pentru bolnavii armatelor de invaziune păgână.

Lumânărică era un calic, zdrenţos fără un loc de adăpost pe lume, căci el era pretutindeni, dar odihna, culcuşul lui nicăieri. Nu un om, ci o privelişte a mizeriei care cere belşugului pentru ca mizeria să înceteze. La cel mare şi la cel mic, la Domn, la Mitropolit, ca şi la cel din urmă ţăran, uşa era deschisă pentru solul neodihnit al nenorocirii care nici ea nu poate să se odihnească. A lăsa pe Lumânărică să iasă cu mâna goală era un păcat aşa de greu, încât nici cel mai crud n-ar fi fost în stare a-l săvârşi, căci o lumină de dumnezeiască milă ieşea din zdrenţele sale. Parcă Domnul Domnilor, cel smerit şi blând, călca din nou pragul palatelor şi al colibelor, luând de la unii, dând la alţii, pe tăcutele, ca de la suflet la suflet, pentru ca fericirea nimănui să nu fie pătată de conştiinţa că sunt nenorociri alăturea.

Şi sfântul cerşetor n-avea măcar o căruţă după dânsul în care să-şi poarte „agoniseala”. Toate voia, nu numai să le strângă şi să le împartă, dar să le şi poarte el. Era bătrân şi slab, dar picioarele lui iuţi răscoleau prin noroaie şi zăpadă o ţară întreagă. Răsărea unde nu-l aşteptai, aprindea focul în casa îngheţată a bolnavului, înfăşa în cele dintâi scutece albe copilul unei mame părăsite, răsărea la nuntă ca să facă zestre fetei care n-avea un pai să ducă la casa bărbatului ei, şi, când un mort fără rude zăcea pe masă, el se făcea frate şi fiu şi-l înmormânta aşa cum cere legea. Dar a durat şi biserici din miile de galbeni ce le avea la sine şi de care niciun hoţ nu s-ar fi atins.

Nu făcea nici o predică acelora la care intra să ceară şi nu întovărăşea de niciun cuvânt darul lui la cei cărora venea să li-l dea.

Avea însă necontenit aprinsă în mînă o făclioară. Părea însuşi sufletul care se zbuciumă pentru ca pe lume să nu fie durere şi necaz. De aceia-i ziceau Lumânărică.

A murit în cămăruţa unde una din marile doamne ale Moldovei i-a adăpostit slăbiciunea. Ca pe un sfânt l-au înmormântat. Şi după urma lui a răsărit un imitator: un alt biet om blând şi tăcut, care, când întâlnea copii, se oprea totdeauna ca să-i netezească pe creştet. După cuvântul ce spunea atunci, i s-a zis: Titinaş.

Un neam care a dat astfel de oameni nu poate fi crud. Ar putea-o spune toţi aceia care s-au îndreptat şi în aceste împrejurări la dânsul. Doamnele Olga Sturdza şi Balş, care strâng de pe drumuri pe bolunzi şi pe pribegii supţi de foame şi-i ajută a fi oameni, n-au încercat în zadar, pe lângă jertfa lor proprie, să poarte jertfa celorlalţi. Dar, astăzi şi mâine, mai ales mâine, când vom găsi în ţara părăsită un vast câmp de nespuse suferinţe, unde toate din nou vor trebui făcute, altă metodă se impune decât a cotizărilor în cerc restrâns sau chiar a listelor de subscripţie, care mi-au adus totuşi o sumă aşa de frumoasă pentru încălţatul glorioşilor noştri desculţi.

E metoda de a merge personal, din om în om, cineva, care, fără să fie măcar om oficial al lui Dumnezeu să-şi închidă viaţa în această misiune. Cineva a cărui siguranţă discretă, al cărui sacrificiu tăcut să ajungă a fi titlul de recomandaţie fără greş faţă de fiecine. Cineva care să se întrupeze în durerea pentru care cere. E metoda, de mult uitată, a lui Lumânărică şi Titinaş[3].”

Tema strângerii de fonduri după “metoda lui Lumânărică şi Titinaş” este reluată de Iorga, mult mai târziu, în 1938 într-o conferinţă la radio despre  organizarea Expoziţiei de la Veneţia în care arata dificultăţile de finanţare a acestei reprezentări, peste hotare a României.

„Am jucat încă o dată rolul acelui Lumânărică, vestit cerşitor din Moldova, care cutreiera oraşele şi satele cu câte o lumânare în mână strângând banii, cu cari pe urmă a clădit biserici şi a reparat mânăstiri şi de pe urma căruia a răsărit un singur moştenitor, căruia îi zicea Titinaş, iar eu, după o lungă întrerupere, reiau, faţă de neîndeplinirea de către statul român a îndatoririlor care-l privesc pe el în rândul întâi şi faţă de nesimţirea bogaţilor acestei ţări, rolul lui Lumânărică şi al lui Titinaş.[4]

 


[1] Antonovici, Nicolae, Ioniţă Titinaş (Părintele Ionichie) – Ctitor al Turnului de pe lângă biserica Sf. Gheorghie şi al bisericii Sf. Haralambie şi Mina din Bârlad în „Tribuna Avântenilor”, iulie-sept., Buc., 1943

[2] Iorga, N., Ca Lumînărică şi Titinaş în Neamul românesc, An. XII, nr. 59, Iaşi, 3 mart. 1917

[3] Iorga, N., Războiul nostru în note zilnice, vol. III, Ed. Ramuri, Craiova, 1921 p. 240-242

[4] România la Expoziţia din Veneţia – conferinţă ţinută de N. Iorga la radio, 20 mai 1938 În: „Neamul Românesc”, An. XXXIII, nr.111, Buc., 23 mai 1938 p. 1-2

Anunțuri

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: