Introducere

“Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19, 21)

 

Am făcut cunoştintă cu Lumânărică acum câţiva ani când, din întâmplare mi-au căzut sub ochi paginile dedicate acestuia de către  N. A. Bogdan în monografia oraşului Iaşi.[1] Atunci, am simţit „ceva” şi am dorit să aflu mai multe despre acest român deosebit, pentru că Lumânărică nu putea fi numai personajul literar ieşit prin pana lui C. Negruzzi.

Ca lucrător într-o prestigioasă bibliotecă mi-am zis să încerc să demonstrez că Lumânărică a fost, înainte de toate un om real, ca oricare altul dar cu un destin şi cu o vocaţie cu totul şi cu totul deosebite, că nu a fost o închipuire livrescă. Cu mare greutate am găsit, pe ici pe colo câte vreo informaţie, de cele mai multe ori însă legată de scrierea negruzziană şi nimic mai mult. Credinţa că Lumânărică a existat cu adevărat dar mai ales că Biserica i-a adus, la timp potrivit, cu toată dragostea cinstire şi respect m-au făcut să perseverez, să continui căutările cu răbdare şi încredere. De asemenea, fără să fi avut vreo dovadă, trăiam convingerea tainică că rămăşiţele acestui dreptmăritor creştin erau păstrate într-un loc de cinste, la biserica Talpalari, urme pământeşti în faţa cărora oricine ar dori, se va putea reculege, de acum încolo. Această convingere lăuntrică avea să mi se confirme curând, prin documente istorice.

Pot spune, cu mâna pe inimă, că numai cu ajutorul lui Lumânărică am redescoperit, la un moment dat, ceea ce se ştia şi s-a scris altă dată despre el. S-a născut astfel gândul să pun pe hârtie, cap la cap file de cărţi sau de documente cu informaţii şi judecăţi ale unor istorici sau personalităţi ale culturii noastre despre Lumânărică. Rezultatul? Această carte ce încearcă să descifreze „Secretul lui Lumânărică”. O ipoteză de susţinut sau, dimpotrivă de infirmat cu argumente ştiinţifice, istorice şi teologice, ipoteză care, în doar câteva cuvinte, ar putea fi enunţată astfel:

Ioan Proculeasă ( N. cca. 1782 Tutova – D. martie 1842 Iaşi, înm. bis. Talpalari), alias (iero)monah Lumânărică.

S-a născut sărac, a trăit sărac, a murit sărac. A fost respectat, iubit în viaţă şi regretat la moarte de tot poporul pentru exemplul, susţinerea şi dragostea pe care acesta i le-a arătat… La auzul veştii morţii sale, în martie 1842 locţiitorul de mitropolit din acea vreme, Episcopul Filaret Apamias Beldiman a exclamat „un om sfânt a părăsit această lume!” şi a pus să se tragă trei zile clopotul Mitropoliei căruia îi răspundeau, în sunete de jale, clopotele tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Iaşi.

Gropniţa[2] de la biserica Talpalari unde odihnesc osemintele  câtorva mari familii de boieri moldoveni, ctitori şi binefăcători ai bisericii, păstrează şi rămăşiţelor pământeşti ale lui Lumânărică. Biserica Talpalari a devenit popas de odihnă sufletească şi de rugăciuni tainice pentru mulţi necăjiţi, cărora milostivul Lumânărică le răspunde, cu dragoste şi astăzi. Dreptmăritorii creştini aşteaptă cu speranţă şi răbdare ziua când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va socoti de cuviinţă a număra în rândul sfinţilor săi şi pe milostivii călugări cerşetori: părintele Lumânărică şi urmaşul său spiritual, părintele Ionichie căruia i se mai zicea şi Titinaş.

Internetul găzduieşte, cum era de aşteptat, de câţiva ani, mai multe pagini cu informaţii despre Lumânărică.[3]

Un feedback pe website-ul dedicat acestuia aducea, nu demult ruga unui preot ortodox din U.S.A., Texas, părintele dr. Clifton Randsom:

Prea Milostive Dumnezeule şi Tată din Ceruri, în bunătatea Ta ai trimis pe Ioan Lumânărică în lume ca să ne lumineze drumul cel adevărat al Evangheliei şi să ne arate calea spre Viaţa Veşnică. Îngăduie ca să-l urmăm, aşa cum el a urmat pe Fiul Tău, Domnul  şi Mântuitorul Nostru, Iisus Hristos şi astfel conduşi de lumina sa, să obţinem darul vieţii veşnice, prin Fiul Tău, Domnul Nostru, Iisus Hristos, care trăieşte şi domneşte împreună cu Tine, în vecii vecilor, Amin.

 


[1] N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: Monografie istorică şi socială, ilustrată, Ed. Goldner, Iaşi, 1913

[2] 1) Încăpere între pronaosul şi naosul unei biserici în care se află, de obicei, mormintele ctitorilor. 2) Cavou, criptă, mormânt sau cimitir situat lângă o biserică.

Anunțuri

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: