Bibliografie selectivă

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

1. Lumânărică în Calendar pentru poporul românesc pe anul 1844 – “Almanah de învăţătură şi petrecere”, Tip. Institutul Albinei, Iaşi, 1844

2. Albina Românească XVI, nr 8 , 27 ian. 1844, p.32

3. Negruzzi Costache, Păcatele tinereţelor, Ed. Bermann, Iassi, 1857

4. Al. Papadopol-Calimah, Două nume legendare din Moldova: Lumînărică şi Titinaş în Arhiva, An.VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr

5. N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: Monografie istorică şi socială, ilustrată, Ed. Goldner, Iaşi, 1913

6. Beldiman, Ruxandra, Episcopul Filaret Apamias Beldiman… în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXV-XXVII, 2004 – 2006, vol. II, Iaşi, 2007

7. Ghibănescu, Gh, Două morminte în Evenimentul, Iaşi, nr. 274, 25 dec. 1901

8. Bobulescu C., Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Bucureşti, Tip. Lupta, 1928

9. Antonovici, N., Ioniţă Titinaş (Părintele Ionichie) – Ctitor al Turnului de pe lângă biserica Sf. Gheorghie şi al bisericii Sf. Haralambie şi Mina din Bârlad în Tribuna Avântenilor, iulie-sept., Buc., 1943

10. Iorga, Nicolae, C. Bobulescu, Banul Tănasă Gosan…,  în Revista istorică, An. 14, nr. 4-6, Buc., apr-iun 1928 p. 214-215

11. Iorga, N., Ca Lumînărică şi Titinaş în Neamul românesc, An. XII, no.  59, Iaşi, 3 mart. 1917

12. Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice, vol. III, Ed. Ramuri, Craiova, 1921

13. Creangă, Ion, Scrisori, Piatra Neamţ, Ed. Panteon, 1993

14. Ghica Ion, Scrisori către V. Alecsandri, Ed. Albatros, Buc., 2001

15. Comarnescu, Petru, A. Baltazar, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1956

16. Cornea, Andrei, “Primitivii” picturii româneşti moderne, Ed. Minerva, Buc.,1980

17. Anuarul Ateneului Român, Buc., Tip.Văcărescu, 1927

18. Ghibănescu, Ghe., Biserica Talpalari cu hramul Naşterea Maicii Domnului (predica ţinută în ziua de 8 septembre 1933), Presa Bună, Iaşi, 1934

19. Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol.VI., partea I : Divanul ad-hoc al Moldovei din 1857, publicate de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic , Bucuresci, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1896

 

 

 

 

 

 

Lumânărică contemporan şi model?

23 Octombrie 2011 - Un răspuns

Ar putea exista astăzi, într-o ţără europeană  un om normal la cap care să renunţe la ceea ce-i oferă viaţa de început de mileniu pentru a se face de bunăvoie „cerşetor pentru Hristos”, model după care a trăit şi compatriotul nostru, ţăranul român Ioan, zis Lumânărică?

Un creştin drept credincios ar putea alege calea desăvârşirii spirituale într-o mănăstire sau printr-o altă formă plăcută lui Dumnezeu din lume dar, a trăi ca un cerşetor, din banul primit ctitorind biserici şi mănăstiri, ajutând pe cei în suferinţă şi nevoi, sieşi neoferindu-şi nimic, pare de neconceput.

Şi totuşi un astfel de Lumănărică trăieşte astăzi, ca un sfânt după spusele celor care-l cunosc, în sătucul Baylovo, la sud de Dunăre. Îl cheamă Dobri Dobrev, are 96 de ani şi este considerat ctitor al Catedralei Alexander Nevsky şi al bisericii Metodie şi Chiril, ambele din Sofia. Lumănărică al bulgarilor strânge bănuţ cu bănuţ pentru a ajuta şi mănăstirile mai sărace din ţara sa, pentru a împodobi şi restaura bisericile ajunse în ruină şi, nu în ultimul rând pentru a ajuta oamenii săraci.

Despre bătrânul Dobri Dobrev s-a scris mult şi s-au făcut filme documentare, multe dintre acestea fiind preluate de site-urile creştin ortodoxe din ţara noastră. Îmbrăcat simplu, în strai tradiţional, cu opinci în picioare, ţine o cutie de metal sau plastic într-o mană în care creştinii pun obolul lor iar în cealaltă are o lumânare aprinsă. Dobri Dobrev, Lumânărică în versiunea actuală, bulgărească  ne arată că şi în vremurile noastre acest fel de trăire este posibil.

În aceste zile când la noi se aud în biserici îndemnuri la colecte pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, un Lumânărică modern, asemenea celui de la Sofia ar fi cât se poate de binevenit. Să dea Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului ca de acolo, din Ceruri, Lumânărică al nostru să contribuie şi el la ctitorirea catedralei bucureştene, aşa cum a făcut-o cândva, în viaţa sa pământeană, cu multe alte biserici şi mănăstiri din Ţara Românească.

 

 

Blândeţea şi sclipirea privirii bătrânului Lumânărică de la Sofia pot fi uşor  remarcate şi din poza acestuia surprinsă de aparatul fotografic. Plete dalbe, barbă de patriarh, ochii – ferestre spre un suflet frumos şi plăcut lui Dumnezeu.

 

 

 

 

Osemintele lui Lumânărică se află la biserica Talpalari

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

pr. C-tin Bobulescu[2]

Banul Tănasă Gosan (1769…-1831) „văzând „feliuri şi ispiti, supărări şi măhniciuni, cu care” a „cunoscut desăvărşit deşertăciunea lumii acesteia” şi „că numai acee ce svânta evanghelie şi svintili scripturi zic” „pot a ni faci moştenitori împărăţiei cei de sus”, se hotărăşte aş face diata, lăsând clironoamă pe soţia sa Rucsanda peste toată averea; iar cine ar fi cutezat „a o supăra cât de puţin sau ai ceri vreo socoteală de ceva, îl leagă „supt cel mai înfricoşător blăstăm”.

De atunci de când Tănasă Gosan a trecut, către Domnul, fiindu-i oasele mai apoi strămutate în ctitoria Cantacuzineştilor, n-a încetat de a i se împlini dorinţa ca „la tot anu, la zioa” aceia în care s-a săvârşit „cu slujire de arhereu, cu împărţire de pâni, lumini şi împărţire de bani”, să i se facă cuvenita pomenire. Şi pe când în cântările tânguioase, pentru sufletul lui Gosan şi a tot neamul lui, rugăciunile preoţilor ca o tămâie bine mirositoare se înalţă, către Acel ce singur este fără de păcat, în cripta bisericii de sub altar, de oasele Beldimăneştilor nimeni nu-şi mai aduce aminte, cu vreun apaos şi aprindere de lumânare, deşi lângă oasele lor de mari boieri ai Iaşului stau ale cerşetorului Lumânărică, a omului cu a cărui sărăcie îmbogăţise inimile multor văduve şi orfani; vreun schit sărac îi datora clopotniţa, iar bisericile căpătau odăjdii bogate.

Cucoana care l-a găsit mort la poartă ei l-a îngropat cu mare cinste, cu preoţi mulţi şi cu arhiereu, al cărui nume, deşi nu-l ştim, dar o presupunere ne îndeamnă a crede, să fi fost poate chiar Filaret Apamias-Beldiman.

Biserica în care a fost prohodit Lumânărică, de asemenea, nu i se spune numele; de oarece însă, era plină de săracii Iaşului; iar oasele lui s-au găsit la un loc cu ale Beldimăneştilor, nu poate fi alta de cât biserica Tălpălarilor, căreia era şi închinată breasla calicilor. Şi dacă Costachi Negruţi a ştiut, să ni-l desprindă şi să ni-l înfăţişeze, din însăşi faptele lui aşa de minunat de restul mulţimii calicilor de odinioară ai Iaşului şi să-l putem lua astăzi în chipul unui desăvârşit binefăcător localnic; unul din Beldimăneşti mai târziu, ne uitându-se la trupul putrezit în hainele-i peticite de altă dată şi aducându-şi aminte de irmosul, care cânta: „…Unde-i bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”, după datină luându-i-se oasele într-un coş de pânză, stropite de apaos şi-n lumina făcliilor de ceară au fost puse la un loc cu cele ale Beldimăneştilor şi a scris:

„În ace[a]stă ladă, să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimănească, Filaret-arhiereu, Gheorghie, Maria – deci părinţii vlădicăi – osăbit Lumănerică şi Proculeasă.”

Şi nici, că se poate o îmbinare, mai elocventă pentru ceea ce a avut Iaşul deosebit. Căci prin aceasta în Beldimăneşti regăsim, nu numai pe aleşii cărturari, pe stihuitorul nenorocirilor Moldovei de la 1821 sau pe ctitorii de biserici, pentru care aflăm dintr-o îndemnare făcută pe o carte:

„Acest mineiu împreună cu celelalte unsprezece menee, s-au afierosit de mine, la biserica cea noi din satul Corneşti moşiea părinţască, unde eu am copilărit şi am vieţuit pînă ce am mersu la viiaţa călugărească, care biserică, s-au zidit din temelie precum să vede, spre vecinica pomenire de mine smeritul arhiereu Filaret Apamias Beldiman”

Dar alături de dânşii în aceaş fericită adormire, odihneşte simbolul celei mai desevârşite umilinţi, care prin însuş numele lui de „Lumânărică” ne luminează înţelesul căii zilelor noastre, atât de întunecată. Religia este fapta cea bună şi oricare altă vorbire, este deşertăciune.

Acolo în pridvorul bisericii Talpalarilor, sub o peatră, cu frumoasele slove ale vremii, îşi dorm somnul de veci, osămintele pămînteşti, ale Geosăneştilor. Chipul ultimului lor vlăstar, ne arată că pe ei, să nu-i căutăm în morminte, ci-n faptele, care ne vorbesc de sufletul pe care-l regăsim în operele lui de binefăcător şi ctitor.

Astăzi deopotrivă în pământul primitor şi sub acoperişul aceleiaşi biserici, în aceiaşi îmbrăţişare de caldă tradiţie, oasele Gosăneştilor, ale lui Lumânărică, nădejdea a multor suflete oropsite şi ctitor de cele sfinte, ale Beldimăneştilor, cărturari şi ctitori de biserici, sunt mângâiate de cântările şi rugăciunile preoţilor neîncetat şi fără schimbare. Prin jertfele lor, astăzi biserica noastră îşi mai sprijină încă fiinţa ei.

Şi să ne mai întrebăm de ce biserica, se află la o grea răspântie?…

 

 

 


[1] Bobulescu C., Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Buc., Tip. Lupta, 1928, p. 12-13

[2]  preot, istoric, N. 8 mai 1882, în Vlădiceni, jud. Iaşi, – D. 1 dec. 1958, în Bucureşti. Studii la Seminarul din Roman, cursul superior la Seminarul ”Central”, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Diacon (1908-1912) şi preot (1912-1922) la Catedrala mitropolitană din Iaşi, duhovnic la Seminarul “Veniamin” (I913-1921), Preot la bisericile “Sf. Ecaterina” (1922-1924), apoi la “Sf. Nicolae Tabacu” (1924 – 1958), ambele în Bucureşti. A publicat peste 80 de lucrări, privind istoria Bisericii  şi a culturii româneştii, a unor familii, monumente şi localităţi.

Biserica Talpalari

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

Biserica Tălpălari din Iaşi – situată în strada Săulescu nr. 4 (azi str. Talpalari nr.4 n.n), cu intrare şi prin strada Gândul[2]  –   datează din a doua jumătate a sec. XVIII-lea, zidită fiind – când anume nu se poate preciza – de marele Vistier Iordache Cantacuzino.

 

 

Acesta era cumnatul lui Vasile-Vodă Lupul şi unul din cei cinci fii ai lui Antonie Cantacuzino care, după moartea silnică a părintelui lor, s-a adăpostit, destul de târziu în Moldova unde a pus temeiul „unuia din neamurile cele mai îmbelşugate, mai bogate, mai doritoare de putere şi de mărire.” (Iorga despre Cantacuzini)

Acest Începător al Cantacuzinilor moldoveni zidi biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului din mahalaua unde-şi aveau locuinţele şi budaele pentru lucrul meşteşugului tălpălarii, după cari, precum biserica Sf. Nicolae Şelari din Bucureşti, zidită tot de un Cantacuzino, aşa şi aceasta se numea Tălpălari. Aici îşi avea sediul religios breasla bine organizată a acestor meşteşugari, care, împreună cu descendenţii vechiului ctitor şi cu neamurile boierilor enoriaşi, purtară destul de bine grijă sfântului lăcaş în tot cursul sec. al XVIII-lea, timp din care nu ni s-au păstrat sau cel puţin nu cunoaştem mărturii de seamă cu privire la pioasa fundaţie a lui Iordache Cantacuzino…

Biserica a dus-o până la 1827 Iulie 19, când un foc mare –„început de la casele Spătarului Ilie Zmău şi arzând Uliţa Mare toată, Mitropolia, Treisfetitele, Curtea Gospod, Podul Vechi, Târgul de Jos, Heresteaua şi Sfântul Constantin pân peste Bahlui” (Iorga, Inscripţii, II, 188), au ars şi biserica Tălpălari, distrugând până la goliciunea zidurilor clădirea sfântului lăcaş al marelui Vistier Iordache Cantacuzino. Atunci, un urmaş al ctitorului, marele vornic Dimitrie Cantacuzino, văzând trista ruinare a bisericii, rezideşte sfântul lăcaş, făcându-i din nou bolţile şi catapeteazma, mărindu-i ferestrele şi înfrumuseţându-i „cu cele dinlăuntru şi din afară podoabe”.

Pentru această pioasă şi creştinească faptă Mitropolitul Veniamin Costachi ânduieşte, cu scrisoarea sa din 1836 Fevruarie 9, epitrop al bisericii Tălpălari pe noul ctitor Vornicul Dimitrie Cantacuzino. Epitropia acestuia ţinu până ce, îmbolnăvindu-se şi trebuind să se ducă peste hotare pentru căutarea sănătăţii, fu rânduit în locu-i Arhiereul Filaret Beldiman Apamias, care retrocedează locul predecesorului său însănătoşit, la 1844 Aprilie 12…

Clădirea bisericii, rezidită după focul din 1827 şi înainte de 1836, a durat până la 1884, când fiind cu totul ruinată, s-a reparat radical din venituri proprii. Lucrările acestei reparaţii au ţinut pănă la 1890… S-a reparat întreaga zidărie, s-au pictat pereţii şi bolţile în ulei, s-a poleit catapiteazma, s-au refăcut cafasul, uşile şi ferestrele în parchet şi s-au construit din nou clopotniţa, pridvorul şi vestmântăria. În această stare se găseşte astăzi (anul 1910 n.n.) biserica Tălpălari din Iaşi.[3]

Biserica Talpalari a avut parte de  mulţi boieri ctitori   şi înzestrători bisericei, şi pe care Pomelnicul cel mare îl însemnează: Cantacuzineştii,Burgheleştii, Cărpeştii, Scorţeştii, Cazimireştii, Hermezii, Burgheleştii, Găneştii, Botezăteştii, Bosieştii şi cel mai de samă a fost Tanasă Gosan, despre care a scris aşa de întreg şi frumos părintele C. Bobulescu în monografia sa Banul „Tanasă Gosan”[4]… Testamentul său e din 1828 April 6 şi lasă prin el bisericii Talpalari, întreaga moşie Mădărjaci şi Cudreştii la Cărligătura şi 9 pogoane vie la Socola, în dealul lui Coroi.

 

[5]

 

Pe toţi însă i-a întrecut Dimitrie Cantacuzino Paşcanul, care la restaurarea radicală din 1827 a luat asupră-şi şi lipsa de 37218 lei, cu care era iertată biserica puţin înaintea morţii sale din 1862. Chipul lui de ctitor împreună cu a lui jupâneasă Pulcheria Beldiman, împodobeşte azi biserica[6].


[1] Gârboviceanu, Petru, Biserici cu averi proprii, seria II, Tip. Gobl, Buc., 1910 p.153-161 , Foto p. 154

[2] Astăzi, se poate spune că biserica Talpalari este situată în  Piaţa Unirii, cum vii dinspre “Spiridon”, peste drum de Hotel Traian sau Liceul Naţional.

[3] Gârboviceanu, Petru, Biserici cu averi proprii, seria II, Tip. Gobl, Buc., 1910 p.153-161

[4] Bobulescu, C., Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Buc., Tip. Lupta, 1928

[5] Vornicul Dimitrie Cantacuzino şi soţia sa Pulheria, fostă Beldiman, tablou păstrat azi în altarul bisericii Talpalari

[6] Ghibănescu, Ghe., Biserica Talpalari cu hramul Naşterea Maicii Domnului (predica ţinută în ziua de 8 septembre 1933), Presa Bună, Iaşi, 1934 p. 8-9

Minuni atribuite lui Lumânărică

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

Cel mai greu de scris mi se pare a fi fost acest capitol, să pun pe hârtie acele câteva fapte de viaţă de care am cunoştinţă, minuni înfăptuite prin rugăciunile şi meritele lui Lumânărică în faţa lui Dumnezeu.

Minune poate fi oricare experienţă personală cu Dumnezeu. Câţi dintre noi nu am realizat, la un moment dat, că o întâmplare anume din viaţa noastră, ce părea celor din jur a fi doar un lucru banal, firesc, o „simplă coincidenţă” era tocmai răspunsul miraculos la rugăciunile noastre tainice şi fierbinţi?

Admiraţia mea puternică pentru Lumânărică a izvorât probabil şi dintr-o frustrare pe care o trăiesc, pot zice de la începutul existenţei mele, anume de a nu mă fi putut desprinde şi lepăda de materialismul şi egoismul acestei lumi. De aceea  Lumânărică este, încă înainte de a-l cunoaşte, modelul evanghelic dorit de urmat dar greu, foarte greu, imposibil pentru mine de pus în practică.

Relaţia cu Lumânărică a devenit şi mai puternică după stabilirea unei „legături”, peste timp cu acesta. După acel „ceva” simţit la descoperirea lui prin scrisul lui N. A. Bogdan[1], iată-l apărându-mi întruchipat în vis, prelungire a imaginii formate despre el, din cele citite. A fost ca o proiecţie, la fel cu cele pe care le experimentăm oricare dintre noi, din când în când şi care cuprind fotograme cu chipuri dragi sau simple cunoştinţe, mutate la cele veşnice. Sunt imagini virtuale recepţionate de o simţirea care nici în somn nu are odihnă, chipuri trecute în lumea umbrelor, ale căror apariţii onirice ne fac bine, ne dau confort şi speranţa că viaţa nu se sfârşeşte aici, pe pământ.

Un bărbat scund, firav, relativ tânăr. O faţă mică, rotundă cu trăsături blânde, comune. Barba rară, scurtă şi albă. Buze subţiri ce lasă abia să se vadă, după un zâmbet reţinut, discret schiţat, vârful dinţilor de sus uşor şi uniform macinaţi din marginea lor. Părul – foarte des şi aspru, cărunt, aproape scurt dar în smocuri neregulate ca lungine, aşezate „în scări”, ca şi cum le-ar fi tăiat singur, la întâmplare cu un obiect nu prea bine ascuţit. Sprâncenele negre, cu fire lungi şi rare, răsfirate şi zburlite deasupra unor ochi mici, rotunzi, strălucitori şi negri. Aşa l-am „văzut” pe Lumânărică după care am început să caut, cu şi mai multă sârguinţă mărturii scrise despre viaţa acestuia. Pe de altă parte, am avut bănuiala dar nu şi proba că osemintele lui sunt în gropniţa de la biserica Talpalari. Până la găsirea dovezii, care este manuscrisul cu inscripţiile de la Talpalari al părintelui C. Bobulescu, acest lucru devenise, totuşi, o certitudine în inima mea, după o altă viziune cu Lumânărică.

Într-o călătorie în timp, în vremea Iaşului de început de veac XIX, urcam agale coasta dinspre Bahlui, spre mahalaua calicilor, luând la pas uliţa cu acelaşi nume. Trec pe lângă bordeie sărăcăcioase şi las în urmă fântânile de dubit tălpile făcute din piei de animale ale breslei talpalarilor. La mijirea zorilor, păşesc agale pe o potecă ce însoţeşte gardul cimitirului Talpalari care se întindea până jos, în vale, într-o puzderie de cruci simple de lemn, unele aplecate de ani, roase de putregai şi cari. Ajuns pe culmea dealului îmi apare biserica al cărei ierarh, gazdă plină de afabilitate şi cucernicie mă conduce, în interiorul lăcaşului pictat cu icoane bizantine ca apoi, ghicindu-mi parcă gândurile, să-mi facă invitaţia să-l urmez ca să-mi arate pe cineva. Păşesc peste un prag şi mă opresc la intrarea într-o încăpere alăturată, foarte strâmtă de astă dată ce părea a fi o bisericuţă, pictată cu chipuri de sfinţi. Aici, drept în faţă, pe o năsălie, un fel de prichici de lemn, stătea culcat, pe-o parte, în capul oaselor un bătrânel scund, cu barbă albă şi lungă, cu plete bogate, dalbe. Picioarele-i goale, subţiri ieşeau dintr-o zdreanţă de haină lungă ce-i ajungea puţin peste genunchi. Gamba dreaptă, înfăşată cu o legătoare de pânză albă, păstra urme de rană sângerândă. L-am întrebat, ce a păţit la picior? În loc de răspuns, a zâmbit, doar. Era Lumânărică! Am înţeles astfel, că dorea parcă să-mi spună: „Da, ai dreptate, oasele mele sunt acolo, în gropniţa de la Talpalari!”

Nu după mult timp, a urmat redescoperirea inscripţiei din monografia şi manuscrisul aparţinând părintelui C. Bobulescu şi, astfel a venit confirmarea celor arătate, în chip miraculos de Lumânărică, însuşi. A fost o mare bucurie pentru sufletul meu!

În vara anului 2008 un cotidian din Iaşi publica un articol despre drama unei tinere mame dintr-un sat amărât de prin aceleaşi părţi ale Tutovei, unde se născuse, cândva, pe la 1782 şi Lumânărică.[2] La 22 de ani Doiniţa, mamă a doi copii şi cu un altul în pântec era supusă unei operaţii de extracţie a fătului, cu o lună mai devreme de termenul de nouă luni, pentru a urma o alta, mult mai complicată, de chirurgie paleativă de data aceasta, pentru a se încerca „imposibilul”: rezecţia parţială a unei tumori maligne, de tip meduloblastom, aflată pe creier. Intervenţia chirurgicală a fost efectuată de dl. Dr. Corneliu Tarasi, medic primar neurochirurg la Clinica a II-a de Neurochirurgie a Spitalului „N. Oblu”, din Iaşi. Când totul părea pierdut, medicii exprimând, potrivit experienţei şi practicii medicale, un prognostic catastrofal, apare în toată acestă dramă trăită de familia de ţărani tutoveni, mâna proniei dumnezeieşti prin persoana unui alt fiu al Tutovei, inimosul şi vrednicul preot din Bucium, părintele Dumitru Carp care şi-a oferit toată susţinerea sa morală, spirituală şi materială.

Urmând un program de chimio şi radioterapie oncologice, ce părea multora a fi o pierdere de vreme, cu efect psihologic doar, rugăciunile tinerei mămici, zi de zi către bunul Dumnezeu, Domnul Nostru Iisus Hristos şi Maica Sa Sfântă, către Lumănârică, consăteanul ei, au făcut ca numai la câteva săptămâni de la operaţie, examenul RMN să  arate, spre surprinderea medicilor, dispariţia totală, miraculoasă a restului tumoral, stare ce se păstrează, spre slava lui Dumnezeu şi astăzi.

A urmat bucuria întregii comunităţi de la Parohia Bucium a părintelui Carp unde s-a organizat o cumătrie caritativă de toată frumuseţea. La această sărbătoare a micului fecior pe nume Constantin-Bogdan s-au strâns bani pentru ca părinţii lui să-şi termine casa, să-şi facă o fântână şi alte acareturi, să cumpere încă o bucată de pământ pentru pus popuşoi şi lucernă pentru cele două vaci de lapte şi alte dobitoace din bătătura casei. Toată această istorie minunată a fost descrisă, pe larg, pe baza documentelor medicale, de publicistul Ion. N. Oprea în cartea sa „Lumânărică – Sfântul Ioan de la Tutova şi epoca în care a trăit”.[3]

De Sărbătorile Crăciunului 2010 am primit, via Internet, ca răspuns la urările de bine adresate specialistului radioterapeut care a tratat-o, în vara lui 2008, pe Doiniţa Ciobanu, la Clinica de Oncologie din Iaşi, acum medic într-o clinică din Franţa, următoarele rânduri: Vă mulţumesc pentru urări. Vă doresc şi eu Sărbători binecuvântate cu pace şi bucurie în suflet. Mă bucur sincer pentru d-na Ciobanu, cu atât mai mult cu cât boala dânsei este extrem de serioasă şi cu prognostic rezervat. Puteţi să-i spuneţi că din fericire Dumnezeu a avut milă de ea şi de micuţii ei, alegând să-i dea multe zile şi sănătate în ciuda statisticilor medicale. Transmiteţi-i urări de sănătate din partea mea, pentru anul următor. Dr. Ovidiu Veresezan

Pentru a îndepărta orice suspiciune, o mostră din ţesutul tumoral recoltat în urma operaţiei de la Iaşi a fost contraexpertizată de către Spitalul „Bagdasar-Arseni” de la Bucureşti care a confirmat dramaticul diagnostic.

Vestea acestei vindecări miraculoase, prin rugăciunile lui Lumânărică a făcut ca alţi creştini aflaţi în situaţii sensibile de sănătate să ceară sprijin şi ajutor de la Dumnezeu prin meritele şi sfinţenia lui Lumânărică. Aceste lucruri, atâtea câte le ştiu, pot fi verificate. Două persoane, despre care am cunoştinţă, au suferit, una intervenţii multiple după recidivarea, se pare a unui neoplsm mai demult operat iar a doua, după multe şi chinuitoare analize ce păreau să arate o suspiciune de tumoră pe colon, la un moment dat testele au luat o turnură spre parametrii benigni. Cei doi, care au crezut în  sfinţenia şi puterea lui Lumânărică, duc acum o viaţă obişnuită, normală.

Un alt caz dramatic s-a terminat, pentru cei care au apelat la ajutorul lui Lumânărică, cu dobândirea unei păci interioare şi nu printr-un miracol imediat, mult dorit. Este povestea, plină de lacrimi şi suferinţă a unui cuplu de intelectuali din Bucureşti, al cărui prim copil, o fetiţă se năştea cu o gravă malformaţie cardiacă. I-am cunoscut în urma apelului lor de a strânge bani şi pe Internet, pentru o operaţie a micuţei copile, în Germania. Când totul părea să fie perfect, intervin complicaţiile medicale. Disperaţi şi descurajaţi propun părinţilor să-şi pună durerea şi speranţa lor în mâinile lui Dumnezeu şi să se roage şi lui Lumânărică, povestindu-le de vindecarea miraculoasă a tinerei de la Tutova. Sunt întrebat cum şi ce să facă pentru ca Lumânărică să-i asculte, să-i ajute şi pe ei? „Daţi ceva de pomană, în numele lui Lumânărică!” Răspunsul, pe Internet a venit imediat: „Am dat unui sărac, o pâine!”

La o nouă întâlnire pe net, tatăl micuţei îmi scrie cu bucurie şi speranţă că tocmai a visat un batrânel, care părea îmbrăcat ca un călugăr şi că acesta i-ar fi spus să-şi boteze fetiţa şi să-i pună numele Maria.

După botezul făcut de preotul spitalului, la terapie intensivă, când bebeluşul a primit şi numele Maria, din păcate lucrurile se precipită şi micuţa copilă trece la Domnul. O jale şi o desnădejde şi mai mari au cuprins pe cei doi tineri părinţi, hotărâţi să abandoneze corpul micuţei flăcărilor crematoriului spitalului. Dar, Dumnezeu a socotit ca trupul plăpând, de înger al Mariei să fie recuperat, ca prin minune, de „nişte măicuţe de la Pipera” şi înmormântat creştineşte, în cimitirul mănăstirii lor. Între timp, am aflat că tânăra familie este din nou fericită. Sunt proaspăt părinţii ai doi băieţi gemeni şi au certitudinea că, acum, din când în când, de acolo, de Sus le zâmbeşte îngeraşul lor drag – Maria.

Ar mai fi de adăugat răspunsul şi ajutorul minunate date de Lumânărică unui tată mâhnit sufleteşte de lepădarea de la dreapta credinţă a singurei fiice, studentă eminentă, cândva model de comportament moral şi social.

Probabil că sunt alte şi alte fapte minunate săvârşite de Dumnezeu în viaţa celor care i-au cerut îndurarea şi ajutor pentru meritele şi prin rugăciunile lui Lumânărică.

Lumânărică face şi astăzi binele ce-l făcea odată, aduce mângâiere şi pace acelora pe care el îi vede în nevoi şi la necaz.

În toamna trecută am primit vizita unui pelerin din Serbia, venit la Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva pe care sârbii o cinstesc cu mare dragoste, moaştele Sfintei poposind, în istoria trecută şi la Belgrad. Era vizita unui tânăr bunic de 51 de ani, tată a trei copii majori din care unul la casa lui, familist. În urmă cu peste 10 ani, suferise o intervenţie chirurgicală majoră, ca urmare a unui cancer şi venise deabia acum, la Iaşi, de ziua Sfintei,  într-un jurămând de împlinit în viaţă, pentru a mulţumi, pentru a atinge moaştele Sfintei Petka (astfel o numesc slavii pe Cuvioasa de la Iaşi, cu numele zilei de Vineri). După vizite pe la mănăstirile noastre, i-am povestit, bineînţeles şi de Lumânărică de la biserica Talpalari. Criza economică a cuprins şi Serbia, grija pentru binele material al copiilor şi nepoţilor îngrijorându-l şi preocupându-l pe pelerinul belgrădean. Acestea l-au făcut ca la gropniţa de la Talpalari să ceară lui Lumânărică ajutor pentru un lucru relativ banal, comenzi pentru mica lui firmă pe care o conduce la Belgrad, aflată de câteva luni, din lipsă de lucru, în prag de faliment. După întoarcearea sa acasă, am primit, între altele, următoarele rânduri: „Lumanarica ha gia’ fatto (insieme alla Sf. Parascheva, naturalmente) dei miracoli a me: tanto lavoro che riesco a fare tutto. …Io faccio preghiere tutti i giorni per la salute e la serenita’ di tutti miei amici (incluso te, Gheorghe) e racconto la storia di Lumanarica a tutti che si interessano di sapere come e’ stato il mio viaggio a Iasi… Zoran”

Înainte de a trimite la tipar această carte, a trebuit să adaug o altă faptă minunată atribuită lui Lumânărică. Mura, o tânără, care poartă un nume de fruct sălbatic, de pădure, cu dureri şi răni sufleteşti pricinuite de o copilărie nefericită petrecută într-un orfelinat comunist, pe lângă o structură fizică firavă a fost diagnosticată, cu ani în urmă cu o boală genetică rară, denumită, în terminologia medicală AEH sau Angioedem ereditar. Această maladie este cauzată de „deficienţa unei proteine asociată activării complementului, de concentraţia sau funcţionalitatea scăzută a C1-inhibitor esterazei (C1-INH)”.

Auzind de Lumânărică,  Mura s-a rugat, cum a ştiut ea să o facă, în „legea ei” şi, la un ultim control efectuat la singura clinică din România, specializată în această boală, de la Târgu-Mureş[4], rezultatutele examenului medical şi al testelor au fost suprinzătoare: „…nici simptomele şi nici valoarea complementului nu susţin diagnosticul de Angioedem ereditar. Conf. Univ. Dr. Dumitru Moldovan” Cei mai puţin încrezători „în minuni”ar putea spune că a fost o greşeală de diagnosticare. De menţionat că primele teste pozitive de la Iaşi, au fost confirmate de un laborator specializat din străinătate aşa cum este, de curînd acreditat şi laboratorul de la Clinica de Alergologie din Târgu Mureş.

Din păcate, s-au găsit persoane din preajma celor două femei vindecate, în mod miraculos de Dumnezeu prin rugăciunile lui Lumânărică, care au slobozit legiuni de ocări şi invective, la întâmplare, în stânga şi dreapta aducând necredinţei lor tot felul de  „argumente ştiinţifice”, acuze de malpraxis în diagnosticarea celor două paciente sau chiar de mistificare a realităţii în scopuri propagandistice, religioase. Ura detractorilor nu a putut fi domolită decât printr-o atitudine de umilinţă, de respectare a opiniilor acestora, prin rugăciune, pentru ca mintea lor să nu se tulbure peste măsură şi să smintească şi pe alţii. A fost un „e pur si muove”, o dare în lături pentru a lăsa să treacă, mai departe şi „să se arunce de pe stâncă în mare” toată ura, răutatea şi gelozia dezlănţuite, fără de măsură şi bun simţ.

Posibil să fie multe alte fapte minunate care s-au petrecut la gropniţa de la Talpalari unde odihnesc osemintele lui Lumânărică sub protecţia părintească, în îmbrăţişare duhovnicească a mentorului său, arhiereul mitropolit, episcop Filaret Apamias din familia  boierilor Beldiman.

 

 


[1] N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: Monografie istorică şi socială, ilustrată, Ed. Goldner, Iaşi, 1913

[2] Farcaş, Daniela, Un caz deosebit de complex în mâinile medicilor Ieşeni, Medici puşi să aleagă între două vieţi: mama sau copilul În: “Ziarul de Iaşi”, 20 iunie 2008

[3] Oprea, N. Ion, Lumânărică – Sfântul Ioan de la Tutova şi epoca în care a trăit, Ed. PIM, Iaşi, 2009  p.

[4] www.haenet.ro  Reţeaua Română de Angioedem Ereditar (RRAEE)

Lumânărică omagiat în Adunarea ad-hoc a Moldovei, în anul 1857

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

În şedinţa din 20 decembrie 1857 a Adunarii ad-hoc[1] a Moldovei, de la Iaşi al cărei preşedinte era mitropolitul Sofronie Miclescu[2], s-a dezbătut şi supus spre aprobare, proiectul “Dorinţelor Comitetului Clerului”, legea ce avea să stabilească funcţionarea bisericii şi a slujitorilor ei în viitorul stat român, ce va fi înfăptuit prin Mica Unire din 1859. După propunerea amendamentelor, au urmat luările de cuvânt. Printre vorbitori s-a aflat şi Dimitrie S. Miclescu[3] care s-a referit, între altele şi la punctual 6 al proiectului de lege, punct ce stabilea drepturile pecuniare ale clerului, drepturi ce trebuiau asigurate de către stat. Adresându-se mitropolitului, deputaţilor, egumenilor, preoţilor prezenţi, D. Miclescu spunea:

“ Iertaţi-mă, Prea Sfinţilor Părinţi, dacă cutez a mă exprima cu asemenea tranşiză;(tranşant n.n)…

…Veţi zice, că vi-i milă de sărac; ajutaţi-l precum vă este scris, că stânga nu trebuie să ştie de ce-ţi face dreapta; veţi răspunde, că buzunările şi lăzile vă sunt deşarte, şi la aceasta nu vă voi vorbi de sfinţii doctori fără de argint şi de marii Ierarhi ai bisericii hristiane, căci sunt puţin erudit în materii de Scriptură; dar voi da spre pildă un bun creştin, cunoscut în ţările noastre cu numele de Lumânărică. Acest om sărac, desculţ, gol, umbla din târg în târg, din sat în sat, şi cerşind milă de la bogaţi, se ducea de revărsa mângâierea şi viaţa în bordeiele lipsiţilor. Aceasta-i fapta cea bună în lucrare; iar nu dihonia! ambiţia! şi râvnirea!!”[4]

Dimitrie Miclescu era fiul Mariei Beldiman-Miclescu, “văduva care îngropă pre sărac”, adică pe Lumânărică, în 1842. Dim. S. Miclescu a dat el însuşi un mare exemplu de dragoste creştină, poate inspirat de faptele lui Lumânărică, împărţind gratuit moşia Gropniţa sătenilor, fapt care i-a adus frumoasa etichetă „Amicul ţăranilor”, făcându-l să se lepede de blazonul unei faimoase şi vechi familii de boieri ai Moldovei, îmbrăcând straie ţărăneşti tradiţionale.

Într-o şedinţă a Camerei Deputaţilor din 21 februarie 1887, Mihail Kogălniceanu îl aprecia astfel „…om care a jucat un rol însemnat în ţara aceasta, care a purtat un nume din cele mai mari din Moldova… Dimitrie Miclescu e o figură care va sta şi în istorie”.

 

 

Din cele spuse de D. Miclescu în plenul Adunării înţelegem că Lumânărică a fost la fel de cunoscut şi admirat în Muntenia ca şi-n Moldova. În 1857, la 15 ani de la trecerea sa la cele veşnice amintirea lui Lumânărică era vie. Trăirea lui în legea lui Hristos, devenise un exemplu de viaţă spirituală creştină, precum o parabolă Evenghelică.

 

 


[1] Divanurile ad-hoc (sau Adunările ad-hoc) au fost adunări convocate în 1857 în Ţara Românească şi în Moldova, care trebuiau să se pronunţe asupra organizării politice şi sociale a ţărilor române. Erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

[2] (n. 1790 – d. 21 mai 1861) cleric român, care a îndeplinit rangul de episcop al Huşilor (1826-1851) şi apoi pe cel de mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1851-1861). Sofronie Miclescu (din botez Sandu Miclescu), fiul marelui vornic Constantin Miclescu, frate cu logofătul Scarlat Miclescu, tatăl mitropolitului Calinic Miclescu si al lui Dimitrie S. Miclescu.

[3] (n. 1820, Iaşi – d.1896, Botoşani) a fost deputat al ieşenilor în Adunarea Ad-hoc şi al dorohoienilor în Adunarea Electivă. A îndeplinit funcţiile de ministru al lucrărilor publice în cel dintâi guvern al Moldovei (15 ianuarie 1859), ministru de finanţe şi de justiţie (1859-1860).

[4] Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol.VI., partea I : Divanul ad-hoc al Moldovei din 1857, publicate de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic , Bucuresci, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1896 p. 443-444

Manuscrisul Bobulescu

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

La Biblioteca Academiei Române din Bucureşti sunt păstrate mai multe lucrări rămase în manuscris, între care peste 2000 de pagini cu inscripţii şi însemnări din bisericile oraşului şi judeţului Iaşi, rod al cercetărilor istoricului, preot Constantin Bobulescu.

Părintele Bobulescu s-a aflat la Iaşi ca diacon (1908-1912) şi preot (1912-1922) la Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi a fost duhovnic la Seminarul “Veniamin Costachi” (1913-1921).

Manuscrisul Bobulescu este utilizat şi astăzi de către cercetatorii trecutului neamului nostru şi îşi aşteaptă ziua când va fi publicat.[1]

Referitor la inscripţiile din biserica Talpalari

Manuscrisul Bobulescu le include şi pe cele la care fac referire în lucrările lor, alţi mari istorici şi cercetători cum ar fi: prof. Gheorghe Ghibănescu[2] şi savantul Nicolae Iorga.[3]

 

[4]

Dacă ultimii doi redau inscripţiile din gropniţa bisericii, părintele Bobulescu pe lângă acestea, ca noutate absolută le adaugă şi pe cele din cripta zidită a gropniţei, inscripţii aflate pe ladiţele cu osemintele ctitorilor şi binefăcătorilor bisericii. Probabil că părintele C. Bobulescu a avut ocazia să vadă, personal aceste inscripţii, la vreo deschidere a criptei[5]. În addenda, la p.  este redată, în facsimil partea acestui manuscris care face referire la Lumânărică, respectiv la inscripţia de pe ladiţa de tablă a Beldimanilor, inscripţie care este mult mai lungă decât forma în care a fost menţionată în monografia “Banul Tănasă Gosan…[6]” În Manuscris, această inscripţie sună astfel:

Pe o cutie de tablă

Aice suntu osele Vornicului Vasilie Beldiman, răposatu în 5 Octomvrie, anul 1853 .-

 Pe alta

În această ladă să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimăniască, Filaret- arhiereu, Gheorghie, Maria, Alexandru, Parascheva, Dimitrie, Smaranda, Manoil, Ana, Efrosina 1865 Noemvr. 16.

osăbit Lumănerică şi Proculeasă.- [7]

Pr. Bobulescu, pentru a înlătura orice dubiu privind identitatea lui Lumănerică din inscripţia de pe lada cu osemintele Beldimanilor, face o trimitere pe numele acestuia, către o notă de subsol “1)” unde citează, deacum cunoscuta lucrare a altui istoric ieşean, Al. Papadopol-Calimah despre Lumânărică şi Titinaş, lucrare publicată în revista “Arhiva” din anul 1896.[8]

De observat că rândul al doilea, din inscripţia ce ne interesează (vezi p.  ) începe după “1865 Noemvr.16“. Argument că acest rând, ce cuprinde numele Lumănerică ar fi fost ulterior adăugat şi se află, cu siguranţă scris  pe aceiaşi cutie cu oasele Beldimanilor. A se observa, în acest sens şi semnul făcut de pr. Bobulescu la sfârşitul fiecărei inscripţii: “.-“ .

Pe unele lădiţe cu oseminte este specificată data dezgropăciunii, pe altele cea a decesului. În cazul lădiţei din “familia Beldimăniască” data de 1865  Noemvr. 16 pare a sugera data dezgropăciunii osemintelor celor ale căror nume au fost înscrise pe primul rând, în faţa acestei date. (vezi, din nou p.   )

Asemenea Sfântului Necunoscut de la Mănăstirea Neamţ ale cărui oseminte, după căteva sute de ani de odihnă-n ţărână au ieşit în mod miraculos la suprafată, în anul 1986 aşa şi osemintele lui Lumânărică au ieşit la iveală prin voinţa sa şi a lui Dumnezeu dar, de astă dată nu de sub dale de piatră sau din humă ci din file de manuscrise păstrate cu grijă în rafturile Bibliotecii Academiei Române.

 

 


[1] Păcurariu, Mircea, Dictionarul teologilor români, Univers Enciclopedic, Buc., 1996

Ştefănescu, Ştefan, Enciclopedia istoriografică românească, Ed. Şt. şi En., Buc., 1978 p.61

[2] Ghibănescu, Ghe., Biserica Talpalari cu hramul Naşterea Maicii Domnului, Presa Bună, Iaşi, 1934 p. 48-50

[3] Iorga, N., Inscripţii din Bisericile României, vol. II, Socec, Buc., 1908 p. 183-189

[4] Inscripţie pe o piatră din gropniţă: „Aici odihnesc oasăle adormiţilor robilor lui Dumnezeu a familia Beldimăneştilor.- Adormiţi: Gheorghie, Maria, Filaret – arhiereu, Andrei, Ioan, Alecsandru, Parascheva, Vasilie, Manolachi, Ana, Eufrosina, Dimitrie, Smaranda, Vasilie, Alecsandru, Constantin, Rale, Anastasia, Maria, Ecaterina şi tot neamul lor„ Vezi şi Ghibănescu, Gh., Biserica Talpalari…, p. 49, nr.5; Bobulescu, C., BAR, A 1580 p. 250

 

[5] În anul 1912 s-au facut importante lucrări de consolidare la biserica Talpalari. Atunci s-a gasit placa de mormânt şi mormântul vornicului Gheorghe Beldiman, tatăl lui Alecu, autorul „Jalnicei tragodii..”

[6] Bobulescu, C., Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Buc., Tip. Lupta, 1928, p. 12-13

[7] BAR, A 1580 p. 249-250

[8] Al., Papadopol-Calimah, Două nume legendare din Moldova: Lumînărică şi Titinaş în Arhiva, An.VII, Iaşi, (1896), nr 1-2, ian-febr p. 55

Arhiereul Filaret Beldiman în Arhivele Statului din Iaşi

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

Arhiereul Filaret Beldiman Apamias[1]

„Apamias” era titlul arhieriei (d. ex. Dioclias, Tripoleos, etc.)

Ucenic de seamă al Mitropolitului Veniamin Costachi.

În 1830 era proiestos[2] al M-tirii Slatina (Inscripţia de pe un clopot spune că era ”protestos” al M-tirii şi ucenic al lui Veniamin „întru a doua sa igumenie”). Se intitulează, totodată „arhiepiscop al Apamii”.

O inscripţie din 1833 Aprilie 7, arată că Filaret Beldiman, la această dată se găsea la M-tirea Câmpulungului muntenesc, unde era egumen, şi prin străduinţa şi cheltuiala sa, contribuie la repararea Sf. Lăcaş.

S-a reîntors apoi în Moldova, unde în 1836 îl întâlnim ajutând pe Mitropolitul Veniamin, la zidirea noii sale ctitorii (Catedrala Mitropoliei începută în 1833)

În timpul arhipăstoriei lui Veniamin, Filaret Beldiman era prezidentul Comitetului mănăstirilor pământeşti. În 1841, acest comitet – pe lângă el – era alcătuit din: Arhim. Veniamin Roset, egum. M-tirii Doljeşti, Teodorit, egum. M-tirii Slatina, Isaiia, egum. M-tirii Râşca, Meletie, egum. M-tirii Bisericani.

În 1838, se constată că era plătit cu leafă de 12.000 lei pe „întreg anul”. În anii următori, leafa a fost aceiaşi, cu excepţia anului 1841, când primea 9.000 lei pe 6 luni. (Mitropolitul avea 3.500 lei pe lună).

La 28 Ianuarie 1842, Mitropolitul Veniamin „s-a paretisit de la scaun în Sf. Mon. Slatina” De la această dată s-a orânduit un „Comitet al Mitropoliei” în frunte cu Filaret Beldiman, care avea să gireze lucrările Mitropoliei, până la 2 Februarie 1844, când scaunul mitropolitan a fost ocupat de Meletie.

În tot acest timp Filaret făcea oficiile de mitropolit, fiind şi prezidentul „Duhovniceştii Dicasterii[3]” şi prezidentul Comitetului Mănăstirilor  pământeşti. Cu leafa rămâne la fel: 1.000 lei pe lună.

Cu venirea lui Meletie în scaun, Filaret nu mai face parte nici măcar din comitetul măn. pământeşti. Lucrările Dicasteriului vor fi semnate de M.

Dispariţia lui nu lasă urme în dosarele Mitropoliei pe care le-am cercetat.

În gropniţa Beldimăneştilor de la bis. Talpalari din Iaşi, se odihnesc oasele lui Filaret Arhiereu, fără a fi indicată data şi locul unde acesta a răposat.

                  ss N. Şendrea, Iaşi 20 Februarie, 1942

 


[1] Referat  asupra vieţii şi activităţii arhiereului Filaret Beldiman, ucenic al lui Veniamin Costache, întocmit la Arhivele Statului Iaşi, în urma cererii parohului din com. Dragoslavele, jud. Muscel. Arh. St. Iaşi, Fond 1674, dos. 1/1942 f. 70

[2] Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici

[3] Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț.

Lumânărică în arta plastică

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

Lumânărică a fost sursă de inspiraţie pentru doi importanţi pictori interbelici. Este vorba de pictorul şi criticul de artă, de origine armeană, Apcar (Abgar) Baltazar şi de Mihai (Mişu) Teişanu.

 

 

“Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar (1880-1909) în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.[1]

Criticul de artă Petru Comarnescu facea următoarele precizări, referindu-se la aceiaşi  lucrare: “Printre compoziţiile sale cu temă socială se cuvine să cităm “Moartea lui Lumânărică“, 0,90 x 2,00 m, semnat stg. jos, colecţia Ion Baltazar (fratele artistului), inspirată de o povestire a lui C. Negruzzi, în care se arată o profundă înţelegere pentru oamenii simpli, buni şi umili. Personajul central este viguros construit, lucrarea păcătuind însă prin goluri de compoziţie, cusur pe care îl au şi unele din tablourile fostului profesor al lui Baltazar, C.D. Mira (Virful cu dor, depildă)[2]

Cu toate aceste critici, în compoziţia de mai sus, Apcar Baltazar respectă şi redă cu precizie, elemente din “povestirea” lui Negruzzi şi a lui Papadopol-Calimah, anume momentul găsirii trupului lui Lumânărică, la poarta “văduvei care îngropă pre sărac”, nimeni alta decât Maria Miclescu-Beldiman. Poarta casei, întredeschisă lasă să se vadă silueta nobilei doamne care aştepta, probabil vizita bătrânului cerşetor milostiv. Fără viaţă, căzut lângă zidul casei, desculţ, cu capul descoperit Lumânărică este surprins de moarte cu mâna stângă întinsă, într-un ultim gest ce pare să continue şi dincolo de viaţa pământească. Cere pomană pentru toţi necăjiţii pe care el îi avea şi are în grijă. O salcie plângătoare stă aproape a se frânge, cu totul spre trupul fără de viaţă, într-un semn de profund respect, de participare a naturii la drama sărmanului Lumânărică. Judecata facută de exigentul critic Comarnescu că lucrarea ar avea “goluri de compoziţie” ne face mai degrabă să judecăm dimpotrivă, că acestea au fost intenţionat gândite de către artist pentru a accentua şi mai mult, singurătatea şi abandonarea lui Lumânărică de către lumea pe care el atât de mult a iubit-o în faţa morţii şi a lui Dumnezeu. Asemenea Mântuitorului pe cruce, acesta pare a striga: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”[3]  În depărtare, mai la deal se vede o biserică, probabil a Talpalarilor, semn al apropierii personajului de lucrarea şi misiunea Bisericii în lume. Fără a recunoaşte vreo uliţă anume din Iaşi, arhitectura caselor îndepărtate sugerează totuşi o uliţă boierească a capitalei Moldovei, Iaşul de la anul 1842.

A doua lucrare a lui A. Baltazar este cunoscută cu numele de “Bătrânul Lumânărică” sau “Moşneag” sau simplu “Lumânărică”. “Tabloul lui A. Baltazar, Moşneag (Lumânărică) s-a aflat, în anii interbelici în colecţia particulară a colecţionarului bucureştean, avocatul Ioan D. Nicolau, respectiv a fiicei acestuia Valentina Manoliu (Nicolau). Tabloul Lumânărică a fost cumpărat de Nicolau de la fratele artistului, grefierul Ioan Baltazar la sugestia lui Luchian şi Bogdan-Piteşti[4]

Dacă în cazul primei compoziţii Baltazar respectă detaliile din povestirea lui Negruzzi, al doilea tablou dimpotrivă, lasă impresia că ar fi primit numele de “Lumânărică”, după ce chipul a fost pictat după vreun model de bătrân, posibil dintr-un impuls de simpatie “subconştientă” a artistului pentru legendarul cerşetor. În acest portret Lumânărică are capul acoperit şi se sprijină într-un toiag, ca un adevărat patriarh.

 

 

După Apcar Baltazar, cel de-al doilea pictor interbelic care şi l-a imaginat pe Lumânărică a fost Mihai (Mişu) Teişanu (1884 -1944). Din păcate tabloul său intitulat „Lumânărică”[5] nu mai este de găsit dar sper ca măcar o reproducere a acestuia să se fi păstrat. Într-un răspuns, la o cerere către Muzeul Naţional de Artă al României mi s-a comunicat că tabloul nu se află în colecţiile muzeului şi că despre istoria recentă a acestui tablou ca şi despre cea a multor altora din aceiaşi perioadă, nu se mai ştie nimic, existenţa lor fiind incertă.

“Lumânărică” pictat de Mihai (Mişu) Teişanu a fost expus la “Expoziţia retrospectivă a artiştilor români pictori şi sculptori din ultimii 50 de ani” deschisă la Ateneul Român în anul 1927 şi se regăseşte în catalogul expoziţiei respective.[6]

Astăzi, Lumânărică inspiră alţi artişti plastici, cum sunt teolog dr. Cristian Bandi[7] sau masterand Constantin Anton.[8]

Domnul Cristian Bandi este profesor la Colegiul Naţional “V. Alecsandri” din Bacău, autor al tezei de doctorat: “Principii estetice ale iconografiei bizantine.”[9] Admirator al lui Ioan zis Lumânărică, zugravul de sfinţi dr. Cristian Bandi şi l-a imaginat în gravura, redată mai jos. Domnia sa şi-a propus a fi cel care va da chip icoanei de conscrare a lui Lumânărică drept sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

“Lumânărică”, ulei pe carton, pictură de Constantin Anton


[1] Matei, Rodica, Buc.,  Muzeul Naţional de Artă al României  (website)

[2] Petru Comarnescu, A. Baltazar, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1956

[3] Matei 27:45-48

[4] Oprea Petre, Colecţionari de artă bucureşteni, Ed. Meridiane,  Buc., 1976 p. 71-76

[5] Anuarul Ateneului Român, Tip.Văcărescu, Buc., 1927, p. 212

[6] Adamescu, Gheorghe,  Ateneul român.Expoziţie retrospectivă a artiştilor români pictori şi sculptori din ultimii 50 ani, Marvan, Buc., 1927-1928.

[7] Oameni ai credinţei – oameni ai dreptăţii , lucrare coordonată de Dănuţ Mănăstireanu; ilustraţiile Cristian Bandi, Ediţie revizuită, Adoramus, Iaşi, 2009

[8] Oprea, Ion. N, – Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova, Ed. Pim, Iaşi, 2009 p. 326

[9] http://iconic.ro ,  Cristian, Bandi, Principii estetice ale iconografiei bizantine, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2010

Iorga despre Lumânărică

23 Octombrie 2011 - Leave a Response

Nicolae Iorga a făcut cunoştinţă cu “Lumânărică” încă din anii de gimnaziu citind, pe filele îngălbenite de timp, publicate la 1844 scurta povestire a lui C. Negruzzi despre care spunea   “…mi-a  rămas în minte povestea lui Lumânărică, bunul cerşetor ctitor şi răspânditor de milostenii.” Mai târziu, în afară de “Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte”, Iorga  reia, de cel puţin trei ori această “temă”, în tot atâtea ocazii, diferite.

În 1928 în cadrul prelegerilor sale de la Academia de vară de la Vălenii de Munte, savantul şi istoricul român ţine o prelegere în faţa cursanţilor săi despre Lumânărică căruia îi zugrăveşte un chip de adevărat sfânt şi pe care-l dădea ca “exemplu în viaţa noastră”[1].

O altă conferinţă a lui Iorga, plină de îndemnuri moralizatoare la adresa societăţii timpului său, căreia-i face o aspră judecată, amintindu-i umanismul virtuos din trecutul aceleiaşi societăţi în care au luminat bunătatea şi sfinţenia lui Lumânărică, a fost publicată în 1921, în paginile ziarului său “Neamul românesc”[2] şi apoi în volumul “Războiul nostru în note zilnice”. Iorga aduce, cu această ocazie date neştiute până atunci despre Lumânărică, lucruri aflate de la mătuşile sale care l-ar fi întâlnit, personal pe milostivul cerşetor:

“Ca Lumânărică şi Titinaş …

Când vezi cum se ating şi se cotesc pe stradă, de o parte, rămăşiţa mizeriei morale a luxului de sus, iar, de alta, persistenţa, şi, în haină de soldat şi în biet suman de „refugiat”, de recrut, a mizeriei materiale de jos, cînd unul, cel ţanţoş şi îmbrăcat cu prisos, n-are o privire pentru acela prin zdrenţele căruia bate vîntul şi pătrunde umezeala, iar acesta, în mîndria disperată a izolării sale, nu îndreaptă către celălalt acea căutătură măcar prin care nenorocitul, şi dacă nu cere un ajutor, se plânge fratelui său, – ai zice: aspre suflete şi crudă ţară! Când ţi se scrie de cutare om din popor, care nu crede că legea creştină are a face numai cu anume formule şi gesturi de botez, la nuntă şi la îngropare, că pot fi oameni care închid pe semenii lor în timp de iarnă într-o galerie de sticlă şi-i lasă acolo fără a le purta grija altfel decât pentru a veni în fiecare dimineaţă cu căruţa ca să ridice pe morţi ca pe nişte „bolovani” – el spune aşa – nu mai afli nici cuvinte pentru a înfiera această câinie şi, iarăşi, te-ai întreba dacă nu e o stare de spirit generală şi cum tot nu murim noi în greutăţile de azi, şi viitorul l-ai privi cu cea mai severă grijă.

Îţi vin însă în minte atâtea dovezi împotrivă. Străinii care ne cercetează rămân uimiţi de numărul, de bogăţia spitalelor noastre, clădite de Domni şi Domniţe, de boieri şi jupânese, de familiile modeste ale negustorilor. Ceia ce face azi admiraţia Americii când se află cineva pentru a ridica din averea lui întreagă un adăpost era la noi un obicei şi o datorie curentă. Şi sunt poate unii care-şi mai aduc aminte de povestea – pe care totuşi isteţii speculatori care fac cărţile de citire n-au găsit cu cale s-o puie în ele -, de povestea, zic, a lui Lumânărică cerşetorul. Pentru ceilalţi iată că li-o spun aici, după Costachi Negruzzi, după un vechi articol de calendar şi după amintiri de familie, – căci şi ai mei i-au dat, ai mei care, ca Vorniceasa Mărioara Drăghici, întemeiau din banii lor şi spital pentru bolnavii armatelor de invaziune păgână.

Lumânărică era un calic, zdrenţos fără un loc de adăpost pe lume, căci el era pretutindeni, dar odihna, culcuşul lui nicăieri. Nu un om, ci o privelişte a mizeriei care cere belşugului pentru ca mizeria să înceteze. La cel mare şi la cel mic, la Domn, la Mitropolit, ca şi la cel din urmă ţăran, uşa era deschisă pentru solul neodihnit al nenorocirii care nici ea nu poate să se odihnească. A lăsa pe Lumânărică să iasă cu mâna goală era un păcat aşa de greu, încât nici cel mai crud n-ar fi fost în stare a-l săvârşi, căci o lumină de dumnezeiască milă ieşea din zdrenţele sale. Parcă Domnul Domnilor, cel smerit şi blând, călca din nou pragul palatelor şi al colibelor, luând de la unii, dând la alţii, pe tăcutele, ca de la suflet la suflet, pentru ca fericirea nimănui să nu fie pătată de conştiinţa că sunt nenorociri alăturea.

Şi sfântul cerşetor n-avea măcar o căruţă după dânsul în care să-şi poarte „agoniseala”. Toate voia, nu numai să le strângă şi să le împartă, dar să le şi poarte el. Era bătrân şi slab, dar picioarele lui iuţi răscoleau prin noroaie şi zăpadă o ţară întreagă. Răsărea unde nu-l aşteptai, aprindea focul în casa îngheţată a bolnavului, înfăşa în cele dintâi scutece albe copilul unei mame părăsite, răsărea la nuntă ca să facă zestre fetei care n-avea un pai să ducă la casa bărbatului ei, şi, când un mort fără rude zăcea pe masă, el se făcea frate şi fiu şi-l înmormânta aşa cum cere legea. Dar a durat şi biserici din miile de galbeni ce le avea la sine şi de care niciun hoţ nu s-ar fi atins.

Nu făcea nici o predică acelora la care intra să ceară şi nu întovărăşea de niciun cuvânt darul lui la cei cărora venea să li-l dea.

Avea însă necontenit aprinsă în mînă o făclioară. Părea însuşi sufletul care se zbuciumă pentru ca pe lume să nu fie durere şi necaz. De aceia-i ziceau Lumânărică.

A murit în cămăruţa unde una din marile doamne ale Moldovei i-a adăpostit slăbiciunea. Ca pe un sfânt l-au înmormântat. Şi după urma lui a răsărit un imitator: un alt biet om blând şi tăcut, care, când întâlnea copii, se oprea totdeauna ca să-i netezească pe creştet. După cuvântul ce spunea atunci, i s-a zis: Titinaş.

Un neam care a dat astfel de oameni nu poate fi crud. Ar putea-o spune toţi aceia care s-au îndreptat şi în aceste împrejurări la dânsul. Doamnele Olga Sturdza şi Balş, care strâng de pe drumuri pe bolunzi şi pe pribegii supţi de foame şi-i ajută a fi oameni, n-au încercat în zadar, pe lângă jertfa lor proprie, să poarte jertfa celorlalţi. Dar, astăzi şi mâine, mai ales mâine, când vom găsi în ţara părăsită un vast câmp de nespuse suferinţe, unde toate din nou vor trebui făcute, altă metodă se impune decât a cotizărilor în cerc restrâns sau chiar a listelor de subscripţie, care mi-au adus totuşi o sumă aşa de frumoasă pentru încălţatul glorioşilor noştri desculţi.

E metoda de a merge personal, din om în om, cineva, care, fără să fie măcar om oficial al lui Dumnezeu să-şi închidă viaţa în această misiune. Cineva a cărui siguranţă discretă, al cărui sacrificiu tăcut să ajungă a fi titlul de recomandaţie fără greş faţă de fiecine. Cineva care să se întrupeze în durerea pentru care cere. E metoda, de mult uitată, a lui Lumânărică şi Titinaş[3].”

Tema strângerii de fonduri după “metoda lui Lumânărică şi Titinaş” este reluată de Iorga, mult mai târziu, în 1938 într-o conferinţă la radio despre  organizarea Expoziţiei de la Veneţia în care arata dificultăţile de finanţare a acestei reprezentări, peste hotare a României.

„Am jucat încă o dată rolul acelui Lumânărică, vestit cerşitor din Moldova, care cutreiera oraşele şi satele cu câte o lumânare în mână strângând banii, cu cari pe urmă a clădit biserici şi a reparat mânăstiri şi de pe urma căruia a răsărit un singur moştenitor, căruia îi zicea Titinaş, iar eu, după o lungă întrerupere, reiau, faţă de neîndeplinirea de către statul român a îndatoririlor care-l privesc pe el în rândul întâi şi faţă de nesimţirea bogaţilor acestei ţări, rolul lui Lumânărică şi al lui Titinaş.[4]

 


[1] Antonovici, Nicolae, Ioniţă Titinaş (Părintele Ionichie) – Ctitor al Turnului de pe lângă biserica Sf. Gheorghie şi al bisericii Sf. Haralambie şi Mina din Bârlad în „Tribuna Avântenilor”, iulie-sept., Buc., 1943

[2] Iorga, N., Ca Lumînărică şi Titinaş în Neamul românesc, An. XII, nr. 59, Iaşi, 3 mart. 1917

[3] Iorga, N., Războiul nostru în note zilnice, vol. III, Ed. Ramuri, Craiova, 1921 p. 240-242

[4] România la Expoziţia din Veneţia – conferinţă ţinută de N. Iorga la radio, 20 mai 1938 În: „Neamul Românesc”, An. XXXIII, nr.111, Buc., 23 mai 1938 p. 1-2